Într-o lume cosmopolită, grăbită şi cu o maximă apetenţă pentru mediul virtual, a fi etnograf de teren pare a fi ceva total desuet, aproape anacronic, mult diferit de meseriile informatizate ale viitorului. La prima vedere, etnograful studiază tot ceea ce este învechit, prăfuit, depăşit, „culege” obiecte vechi de prin podurile caselor, se interesează de tradiţii de mult uitate sau stă de vorbă cu bătrâni care abia îşi mai amintesc vremurile tinereţii lor. Taberele de cercetare etnografică derulate în ultimii ani sub coordonarea Centrului de Cultură şi Arte al judeţului Sălaj demonstrează însă că lucrurile trebuiesc mult nuanţate.
Am mai scris şi cu alte ocazii că civilizaţia urbană aduce cu ea o serie de structuri care alterează mult viaţa satului, prin promovarea unui model cultural urban bazat pe globalizare, computerizare, standardizare, cu pierderea reperelor identitare specifice. În tot acest nou context socio-cultural, dispar martorii vizuali, participanţii direcţi, actorii principali, prin dispariţia generaţiei vârstnice. De aici porneşte necesitatea investigaţiilor de teren, a culegerii, sistematizării şi interpretării datelor, formarea unor arhive de folclor şi repere din cultura imaterială, „fotografierea” memoriei culturale colective, identificarea „tezaurelor vii” şi, în general, radiografierea „la zi” a tot ceea ce a mai rămas „rural”, ţărănesc, vechi, într-o lume „urbană”, modernă, industrializată.
De aceea construirea, conturarea şi asumarea identităţii culturale au devenit, în contextul globalizării şi uniformizării culturale specifice ultimelor decenii, unul dintre subiectele predilecte ale cercetării antropologice. Etnologia de urgenţă reclamă studiul comunităţilor tradiţionale într-un regim impus de ample procese de asimilare culturală sau de transformări ireversibile ale vieţii cotidiene şi ale obiceiurilor culturale.
Se spune că etnologul este „un necredincios care crede că credincioşii cred”, dar faptul că cercetătorul nu are aceeaşi credinţă sau aceleaşi credinţe ca şi cei pe care îi studiază nu înseamnă că subiecţii lui sunt înapoiaţi, naivi sau că în credinţele lor nu putem să recunoaştem nici un adevăr.
De-a lungul ultimelor decenii, relaţia dintre subiectivitate şi obiectivitate în cercetarea antropologică a suscitat multe discuţii în cercurile cercetătorilor terenului etnografic românesc (şi nu numai). Teoreticienii acestui raport, totodată ei înşişi recunoscuţi practicieni ai terenului rural sau chiar al unor comunităţi primitive, tind către susţinerea postulatului că acea mult lăudată obiectivitate cu care trebuie să se înarmeze cercetătorul terenului atunci când descinde într-o comunitate, fie că acea comunitate este identică cultural cu cea din care provine el însuşi, fie că îi este total străină, nu prea funcţionează.
Pe acelaşi format interpretativ merge şi Narcisa Ştiucă de la Universitatea din Bucureşti: „Terenul nu este doar o realitate spaţială, ci una culturală, definită de anumite valori, dar şi de anumite relaţii sociale pe care cercetătorul trebuie să şi le asume. Situaţia lui este una paradoxală, dacă nu chiar ingrată: pe de o parte, trebuie să ajungă la rigoare ştinţifică, renunţând la prejudecăţile culturale, pe de altă parte trebuie să se integreze în comunitatea studiată, pentru a o înţelege şi a o analiza cât mai profund” . În fapt, nimeni nu acuză cercetătorul etnograf că nu este obiectiv, ci discuţia se pune în termeni mult mai elastici: dacă este posibil ca el să se debaraseze de întreg orizontul său cultural şi să se declare absolut obiectiv.
Explicaţiile autoarei citate sunt realiste şi subscriem la ele: „În elaborarea documentului etnografic, cercetătorul transcrie şi decodează, glosează şi filtrează, apoi recompune realitatea studiată şi o traduce (lingvistic şi ştiinţific în termeni nespecifici grupului studiat, psihologic şi analitic, potrivit propriei logici şi percepţii filozofice, istoric şi intercultural, prin raportare la propriul mediu)”.
Înţelegerea faptelor din teren este un demers subiectiv, pentru că decodarea faptelor, chiar dacă se supune unor anumite tipare obiective sau obiectivate (de exemplu, pentru orice etnograf, descântatul este o practică magico-terapeutică, ritualică etc.) se face în mod personal, subiectiv, iar redarea faptelor poartă amprenta personalităţii fiecărui cercetător în parte, pentru că fiecare urmăreşte un alt scop, are o anume temă de cercetare, are deja o opinie formată despre acea temă, are anumite metode de cercetare, şi, în consecinţă, participă într-un mod anume la instituirea unor raporturi între el şi grupul pe care îl studiază.
Subiectivitatea etnologului mai este apoi justificată de însăşi natura obiectului său de studiu: omul, cu amintirile, viaţa şi interpretările lui asupra lumii, proprii fiecăruia în parte. Într-un cunoscut curs de sociologie, Henri H. Stahl observa: „Luat în parte, fiecare dintre indivizii componenţi ai societăţii reprezintă un cosmos, o lume în sine, atât de variată faţă de alte vieţi şi de bogată în amănuntele sale, încât problema pe care o ridică existenţa individului ca atare ar putea fi socotită insolubilă. Sociologul va trebui să ia cunoştinţă de această societate prin oamenii individuali şi prin faptele izolate care o constituie, va trebui veşnic să reconstruiască, din fragmente, un total care îi scapă prizei directe… Greutatea de care ne izbim este aceea de a obţine de la un informator, cu cât mai puţin amestec din partea ta, exact informaţia care îţi trebuieşte, sinceră şi completă, pe care tu s-o înregistrezi, şi în a observa, fără deformare, faptele”.
Dacă ar fi să creionăm o abordare teoretică explicativă, credem că ar trebui să pornim de la tiparele mentalitare – diferite pentru societatea tradiţională şi pentru cea modernă – precum şi de la modificarea receptării culturale a nunţii în societate, la momente diferite.
În fapt, ne întrebăm dacă trecutul mai este perceput sub semnul modelului sau s-a petrecut o abdicare de la acest tipar şi asistăm la construirea unui alt fel de asumare a realităţii, proprie omului societăţii de consum, în care valorile financiare par a fi esenţiale; desigur, trebuie să fim realişti: ele au contat întotdeauna, şi mărturiile chiar ale martorilor noştri din aceste sate confirmă că în alegerea soţului/soţiei, cantitatea şi calitatea zestrei ocupa un loc important şi în societatea tradiţională. Faţă de perioada comunităţii rurale însă, acum, în satul urbanizat, componenta financiară a întemeierii unei familii pare a se impune radical, primordial, aşa cum reiese din limbajul lipsit de echivoc, dar şi de eleganţă, uneori chiar voit dur, incisiv, cinic, al informatorilor.
Toate aceste repere teoretice ce ţin deopotrivă de etnologia de urgenţă, de etnografia de teren sau de dinamica mentalităţilor au putut fi experimentate „live” pe parcursul unui proiect ambiţios derulat în vara anului 2014 de Centrul de Cultură şi Artă al judeţului Sălaj în colaborare cu prestigioasa Universitate din Bucureşti. S-a făcut, cu ocazia aceasta, încă un pas înainte în studierea etnografică a satelor din zona Codru, în perspectiva editării viitoare a unei dorite şi mult-aşteptate monografii a zonei Codrului, areal cultural ce subsumează teritorii din trei judeţe: Satu Mare, Maramureş şi Sălaj. Originalitatea proiectului s-a datorat mai ales metodologiei moderne aplicate, dar şi punctelor de vedere antropologice impuse în racordarea bibliografiei cu cele mai noi principii de cercetare: intrerculturalitate, mediu multicultural, identitate versus alteritate, mecanisme identitare, globalizare, urbanizare, mutaţii culturale.
Membrii echipei de cercetare, formată din studenţi, masteranzi şi cadre universitare, coordonaţi cu maximă pricepere de dr. Narcisa Ştiucă (un „veteran” al cercetării etnografice), au avut ocazia să „fotografieze” ţăranul contemporan la el acasă: au văzut puţinele locuri unde se mai face pâine (pentru că cei mai mulţi ţărani o cumpără de la brutărie), au gustat mâncarea tradiţională, au văzut stadiul precar al meşteşugurilor locale sau au putut asculta ultimele relatări despre nunţile şi înmormântările specifice locului, care acum se fac „cu catering”, încercând, astfel, să contureze un specific local codrenesc.
Se cuvine să mulţumim cu atât mai mult Narcisei Ştiucă, unul dintre teoreticienii şi practicienii terenului etnografic din prima linie, prin grija căreia Centrului de Cultură şi Artă Sălaj i-a parvenit o arhivă impecabil structurată – cu o secţiune aparte de fişe de informator, de portrete de meşteri, de interviuri audio, de fotografii şi de filme, adică organizată intern după toate rigorile unei arhive profesioniste – dar şi cu un conţinut extrem de valoros, pentru că abordările echipei au fost atent canalizate către subiecte de maximă importanţă, ce ţin de urbanizarea ruralului contemporan.
În fine, se cuvine să mai adăugăm şi faptul că Centrul de Cultură şi Arte al judeţului Sălaj este titularul unei tabere de etnografie anuale, gândită ca o şcoală de vară a etnografiei de teren, unică, în această formulă instituţionalizată, din România, după ştiinţa noastră. Astfel, pe parcursul unei săptămâni, studenţi şi masteranzi de la universităţile din Cluj-Napoca, Bucureşti sau Craiova sunt coordonaţi într-o cercetare aplicată de teren sub coordonarea unor lectori avizaţi care le demonstrează ce înseamnă, concret, a fi etnograf. Cu certitudine, studenţii sunt câştigaţi din punct de vedere profesional (şi nu numai: munca în echipă, pitorescul satelor ardeleneşti, distracţia din fiecare seară, schimbul firesc de idei contează, cu siguranţă, la fel de mult), dar cel mai câştigat este satul codrean, cel care beneficiază de atente radiografii şi aduceri la zi anuale, conturând o arhivă dintre cele mai preţioase, care se va situa, în curând, printre cele mai bogate şi actuale din ţară şi care va fi un important reper pentru etnografii de mâine. (Dr. Camelia Burghele)
