Parcă niciodată satul acela de munte, aruncat în geografia ţării, acolo unde se pune harta în cui, nu era atât de animat şi de efervescent ca în preajma sărbătorilor de iarnă. Toată suflarea satului, de la opincă la vlădică, cum ziceau bătrânii, le aştepta cu aceeaşi nerăbdare, dar din motive diferite: copiii gândindu-se la darurile lui Moş Crăciun şi mai nou Moş Gerilă, părinţii gândindu-se la întâlnirile cu neamurile risipite, iar bătrânii bucurându-se de gândurile lor.
Noi, cadrele didactice de la Şcoala Generală Nr.2 din localitate, aşteptam mai nerăbdători decât copiii vacanţa de iarnă. Ne şi vedeam două săptămâni stând în tihna căminului, în familie, înconjuraţi de cei dragi şi de mese în sfârşit îmbelşugate, cu grijă şi sacrificiu încropite, cu luni înainte. Iată că însă la Consiliul nostru profesoral de sfârşit de trimestru, al anului acela şcolar, 1984-1985, ne-a onorat cu prezenţa şi tovarăşul Gâlmă, secretarul Organizaţiei de partid din comună şi imediat ce noi ne-am prezentat problemele de etapă, situaţia matricolă etc. şi aşteptam doar cuvântul domnului director de mulţumire şi urările de vacanţă plăcută şi sărbători fericite, tovarăşul Gâlmă a cerut cuvântul şi cu un ton sfătos, dar ferm, a glăsuit: „Tovarăşi, aşa cum spunea Nicolae Ceauşescu, noi avem o măreaţă zestre folclorică. Să facem totul, tovarăşi, să o valorificăm, să o transpunem în viaţă, tovarăşi, fiindcă ea este un bun al întregului popor. Pluguşorul, de exemplu, cât de arhaic şi vechi este acest obicei agrar, şi câte semnificaţii benefice are el! Participanţii, colindătorii, urează gospodarilor, oamenilor muncii, tovarăşi, să aibă belşug în casă şi succes în activitatea de construire a societăţii noastre socialiste, multilateral dezvoltate, tovarăşi, iar prin faptul că el se practică în cete de colindători, ajută la coeziunea dintre membri. De aceea propun să formaţi şi dumneavoastră, tovarăşi, la nivel de şcoală o ceată de colindători cu pluguşorul şi să le uraţi cu prilejul anului nou, unor gospodari merituoşi din localitate, tot ceea ce se urează. Ar fi o acţiune culturală deosebită, tovarăşi. Ori, după cum bine ştiţi şi ştim şi noi, la acest capitol sunteţi cam înapoiaţi tovarăşi. De aceea, pentru binele dumneavoastră şi al şcolii, eu vă sfătuiesc să nu rataţi această ocazie. Deci cine este de acord, vă rog ridicaţi mâna”. Desigur, primul care a ridicat mâna a fost domnul director, apoi , imediat noi toţi ceilalţi, doar moş Arba, fochistul, care tocmai intrase în sală, neştiind despre ce e vorba, stătea în prag rezemat într-o lopată, dar i-am explicat eu din ochi imediat ce să facă, aşa că propunerea tovarăşului secretar de partid a fost în unanimitate votată.
Mai departe totul a mers ca pe roate, graţie indicaţiilor tovarăşului Gâlmă, fixarea repetiţiilor, orarul repetiţiilor, condica de prezenţă, aşa că mult înainte de Anul Nou ceata noastră de urători, şapte cadre didactice, profesori şi învăţători, majoritatea tineri, era gata de acţiune. Am obţinut, după lungi tratative, cu argumente pertinente, dreptul de a merge cu pluguşorul doar a doua zi de Anul Nou, în prima zi fiind încă toată lumea, normal, obosită după revelion.
Ceva probleme am avut, totuşi, cu textul pluguşorului. L-am folosit pe cel din manualul de română, clasa a VI-a, dar tovarăşul Gâlmă a obiectat că respectivul text ar trebui actualizat şi în refrenul cu „aho-aho” să introducem şi ceva din gândirea călăuzitoare a marelui V. I. Lenin, aşa că, la textul iniţial, am introdus şi versurile: „Aho-aho, copii şi fraţi/Nu uitaţi să învăţaţi/Să învăţaţi, să învăţaţi/Să fiţi ţării devotaţi!”
Şi a fost revelionul şi a trecut şi iată că a două zi, conform înţelegerii, la ora opt fix, noi toţi cei şapte urători eram în sala profesorală gata echipaţi de colindă. Domnul director era desigur responsabil cu buhaiul, instrumentul cel mai important, noi ceilalţi având doar bote cu zurgălăi şi crenguţe de brad împodobite cu hârtie creponată de diverse culori.
Gospodarii pe care urma să-i colindăm au rămas la latitudinea noastră „trebuie totuşi, neapărat, tovarăşi, a specificat tovarăşul Gâlmă, ca ei să fie membri de partid.” Dintre noi nu erau decât trei membri de partid: domnul director şi doi învăţători mai în vârstă, aşa că domnul director a propus să-l cinstim pe dânsul prima dată cu urarea, soţia, copii, până şi soacra venită special, aşteptându-ne cu nerăbdare.
Şi aşa am făcut şi după urare ni s-a întins o masă împărătească şi degeaba am obiectat noi că suntem grăbiţi, că mai avem de mers, din vorbă-n vorbă şi din pahar în pahar, timpul a trecut pe nesimţite.
Cam asta a fost ieşirea noastră cu pluguşorul în acel an, cât despre evenimentele ulterioare, despre ieşirea domnului director cu încă doi colindători, spre seară, la bufetul local, despre vitrina spartă de la magazinul sătesc şi lovirea cu bâta cu zurgălăi a unor cetăţeni paşnici, după cum am declarat şi tovarăşului plutonier-major, şeful de post, eu nu ştiu nimic să vă spun. Am auzit doar şi eu, a doua zi, după asta, din diverse surse, despre acestea, mie rupându-mi-se filmul cam pe la prânz, deoarece eram încă obosit de la revelion.
Lucian PERŢA
