Cinstirea Centenarului nu se încheie cu împlinirea datei din calendar. Adică la 1 decembrie. Cinstirea continuă, nu se va opri prea repede, prin cunoașterea împrejurărilor, interne și internaționale, care au dus la formarea statului român modern. Este o adevărată desfătare profesională să răsfoiești presa de acum un veac, pentru a reconstitui atmosfera acelor evenimente care au marcat devenirea Europei. Văzută prin ochii ziariștilor și politicienilor din România Rotundă. Ediția de care mă ocup în fiecare săptămână: „Ziarele României Mari”(editor britanicul Peter McGee) a ajuns la a treia apariție. Se referă la felul în care lumea diplomatică a recunoscut Actul Unirii Românilor din 1918. Între coperțile acestei ediții stau ziare de epocă, așa cum au apărut atunci, care își informau cititorii despre frământările politice din țară, dar și despre tensiunile de la Conferința de Pace de la Paris. Ne convingem de un fapt care trebuie înțeles: România Mare s-a născut din entuziasmul popular al anului 1918, dar și din semnăturile delegaților români pe Tratatele de Pace. Semnături care au întâmpinat multe opreliști. Era războiul cancelariilor. Dar era nevoie de recunoașterea internațională. Bucovina, prin Tratatul de la Saint-Germain (10 septembrie 1919), Transilvania, prin Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) și Basarabia, prin Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920). Sunt antologate pagini din publicațiile „Sfatul Țării”, organ cotidian al Basarabiei din Chișinău, „Glasul Bucovinei”, organ al partidului democratic al Unirii din Cernăuți (director Sextil Pușcariu), „Viitorul”, din București și „Universul” lui Stelian Popescu.
Dacă astăzi vorbim despre ora astrală a României, atunci semnarea Tratatelor a fost primită cu grade diferite de entuziasm. Unirea nu însemna numai trasare de noi granițe, ci și obligații economice și măsuri de integrare, care trebuiau să se răsfrângă asupra consolidării noului stat. S-a spus că premierul Brătianu a pierdut războiul, dar nu dorea să piardă și pacea. A fost un an de negocieri la sânge. La Paris, premierul român s-a confruntat cu ostilitatea reprezentanților marilor puteri care nu iertau României semnarea păcii separate. Brătianu cerea recunoașterea dobândirii noilor teritorii, făcută prin voința populară ca o confirmare a luptei statului român împotriva bolșevismului.
Ziarele consemnează conflictul direct dintre premierul român și cel francez. George Clemenceau a exclamat în ședința Consiliului Suprem: „Domnule Brătianu, dumneavoastră sunteți aici să ascultați, nu să vorbiți!” Insulta francezului spune multe. În semn de protest, Brătianu a părăsit Parisul, după care a demisionat. Ziarele scriu că la Conferința de Pace, 32 de state și-au trimis reprezentanți pentru a negocia câștigurile și pierderile rezultate în urma Războiului Mondial, precum și viitorul națiunilor lor. S-au stabilit ierarhii: marile puteri, cu interese nelimitate și micile puteri, cu interese speciale. Din ultima categorie făcea parte și România.
Lesne înțelegem că după Mărita Adunare de la Alba Iulia era nevoie de o aprigă luptă diplomatică. După demisia lui Brătianu, conducerea guvernului a fost preluată de ardeleanul Alexandru Vaida-Voevod, care a reușit să atenueze criza. Și a demarat semnarea Tratatelor de Pace. Tratatul cu Ungaria a fost semnat din partea României de Nicolae Titulescu, aflat la începutul unei strălucite cariere diplomatice, și de dr. Ion Cantacuzino, ministru de stat, medic și microbiolog, părintele vaccinului profilactic la copii împotriva tuberculozei. Pentru delegația română evenimentul a avut solemnitate. Titulescu a făcut atunci remarca: „Tratatul consfințește o ordine de drept, evocă ideea unei completări și nicidecum a unei amputări.”
Cu totul alta era atmosfera în delegația maghiară, care și-a pus semnătura pe un document care le diminua teritoriul. Pentru România, Serbia și Cehia, Tratatul de la Trianon a însemnat reparația unei nedreptăți istorice și a consemnat sfârșitul dualismului austro-ungar. Presa vremii consemna că încheierea Tratatelor de Pace a fost departe de a aduce liniște în Europa. Ediția la care m-am referit conține o hartă color, publicată atunci în Le Petit Journal, care titrează LA GRANDE ROUMANIE, cu portretele Regelui Ferdinand și al Reginei Maria. Blazonul României.
Presa vremii rămâne o sursă atrăgătoare pentru istorici. Numărul 4, care a apărut astăzi, 18 decembrie, se referă la o temă mai puțin știută. Este vorba despre atentatul din Senatul României, din 8 decembrie 1920. Când au murit un ministru și doi senatori.
