Icoana Maicii Domnului Prodromiţa (adică Înaintemergătoarea) este o icoană făcătoare de minuni „nefăcută de mână omenească”, din tezaurul Schitului românesc Sfântul Ioan Botezătorul – Prodromu de la Sfântul Muntele Athos, supranumit Grădina Maicii Domnului. Este cea mai importantă icoană a comunităţii româneşti de la Muntele Athos, pentru că sunt puţine icoane nefăcute de mână omenească în toată lumea ortodoxă.
Istoria acestei icoane începe în anul 1863, în timpul lucrărilor de construire a Schitului Prodromu de la Muntele Athos, când cuvioşii ctitori Nifon şi Nectarie căutau un iconar care să zugrăvească pe lemn o icoană a Maicii Domnului cu totul deosebită, aşa cum aveau toate mănăstirile de la Sfântul Munte. În plus, ei cereau condiţii stricte pentru cel care se va angaja la executarea lucrării, precum curăţia trupească şi sufletească, spovedania la duhovnic, post şi rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu pe toată durata lucrării. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cuvioşii Nifon şi Nectarie îl găsesc pe iconarul Iordache Nicolau din Iaşi, om bătrân şi credincios, care se supune cu evlavie rânduielilor celor doi călugări şi, în anul 1863, se apucă de lucru.
Iconarul a început lucrarea la Mănăstirea Bucium din Iaşi, care era pe atunci metoc al Schitului Prodromu, iar în câtva timp a terminat de pictat veşmintele şi celelalte părţi ale icoanei, lăsând ca Sfintele Feţe (cea a Maicii Domnului şi cea a Pruncului Iisus), să le picteze la sfârşit, după cum este tehnica picturii tradiţionale de icoane. După ce a terminat de zugrăvit cum s-a priceput mai bine veşmintele şi fondul icoanei, a început a lucra la Sfintele Feţe silindu-se cu toată priceperea, însă în mod inexplicabil sfintele feţe ale Fecioarei Maria şi Pruncului Iisus din braţele ei nu puteau fi zugrăvite, iar icoana a rămas nedesăvârşită.
Deşi era un pictor cu experienţă, speriat şi mâhnit că poate şi-a uitat meşteşugul, bătrânul iconar a acoperit icoana, a încuiat atelierul şi a amânat lucrul pentru a doua zi. În dimineaţa următoare însă, a descoperit icoana desăvârşit pictată, cu feţele luminoase şi pline de dumnezeiesc har, fără să înţeleagă însă cum se petrecuse această minune. Înfricoşat de aceste întâmplări, el a lăsat şi o mărturie scrisă, care se găseşte la Schitul Prodromu, un document datat 29 iunie 1863, care reprezintă mărturia iconarului Nicolau Iordache şi iscălită cu propria sa mână:
„Eu, Iordache Nicolau, zugrav din târgul Iaşilor, am zugrăvit această sfântă icoană a Maicii Domnului cu însăşi mâna mea, la care a venit o minune: după ce am isprăvit veşmintele, după meşteşugul zugrăvirii mele, m-am apucat să lucrez feţele Maicii Domnului şi a lui Iisus Hristos. Privind eu la chipuri, cu totul a ieşit din potrivă, pentru care foarte mult m-am mâhnit, socotind că mi-am uitat meşteşugul. A doua zi, după ce m-am sculat, am făcut trei metanii înaintea Maicii Domnului, rugându-mă să-mi lumineze mintea, să pot isprăvi sfânta ei icoana. Când m-am dus să mă apuc de lucru, am aflat chipurile drese desăvârşit, precum se vede. Văzând această minune, n-am mai adaos a-mi pune condeiul, fără numai am dat lustrul cuviincios, deşi o greşeală a fost aceasta că am dat lustru la o asemenea minune.”
Dimensiunile icoanei sunt de 100 / 70 cm. Chipul Maicii Domnului şi al Pruncului Iisus are culoarea galbenă, nuanţa de galben a grâului. Există mărturii că Sfintele Feţe se schimbă, uneori întunecându-se, alteori luminându-se.
O altă caracteristică este aceea că icoana, cercetată la microscop, nu prezintă urme de pensulă, acest lucru întărind credinţa că Sfintele Feţe au fost pictate miraculos de mână nepământească.
Se spune că portretele zugrăvite pe icoană sunt identice cu portretele reale ale Fecioarei şi Pruncului Iisus aşa cum au fost consemnate de martorii oculari contemporani. Există o descriere rămasă de la Sfinţii Epifanie şi Nichifor:
„Încă de când vieţuia pe pământ era faţa ei ca vederea bobului de grâu, păr galben, ochi ascuţiţi la vedere, întru care luminile erau asemenea rodului de măslin, sprâncenele ei erau plecate şi ales de negru, nasul potrivit, buzele ca floarea trandafirului, faţa nu rotundă, nici scurtă, ci puţin alungită, mâinile şi degetele lungi, hainele pe care le purta erau simple şi puţin mai lungi decât măsura corpului, cu trupul gingaş, având părul bine şi cu multa cuviinţă legat.”
De-a lungul vremii au fost făcute câteva copii, dintre care unele au rămas în Sfântul Munte, iar altele au fost trimise în România, toate fiind făcătoare de minuni.