Când am fost repartizat învăţător în Breb, satul era ieşit în lume prin echipa de cercetare folclorică a profesorului Mihai Pop. În casa preotului Antal se depănau amintiri. Din grup se detaşa numele Sandei Golopenţia, extrem de implicată în cercetarea satului. Mi s-a dat s-o întâlnesc la Muzeul Maramureşean din Sighetu Marmaţiei, pe vremea când Mihai Dăncuş organiza, la sfârşit de an, celebrele Sesiuni de comunicări ştiinţifice.
Acolo mi-am dat seama că doamna Sanda, dimpreună cu soţul ei, Constantin Eretescu, erau nume afirmate în cercetarea folclorică din Maramureş. Apoi, în studenţie, savantul Mihai Pop mă invita la Institutul de Etnografie şi Folclor, unde o întâlneam pe doamna Sanda, afirmată ca o personalitate în domeniu. În 1980, emigrează în SUA, unde predă la Universitatea Brown, Providence – Rhode Island. Dar a rămas implicată în viaţa ştiinţifică din România, publicând volume de lingvistică, semiotică, antropologie, sociologie şi alte eseuri.
Îndeosebi despre şcoala sociologică de la Bucureşti, dar şi despre spaţiul de cercetare maramureşeană. Peste vreme, ne-am reîntâlnit în Maramureş. La Cursurile de vară ale Fundaţiei Culturale Române şi cu prilejul decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Nord din Baia Mare (2007). Este autoarea unui număr de ediţii din opera mamei sale şi a tatălui său. Sociologul Anton Golopenţia şi folclorista Ştefania Cristescu, părinţii doamnei Sanda, s-au cunoscut la Cornova, în timpul campaniei monografice a profesorului Dimitrie Gusti în Basarabia. Tatăl ei, cel care a fondat şcoala românească de geopolitică, a fost arestat în dosarul Pătrăşcanu şi moare în penitenciarul Văcăreşti, la doar 42 de ani.
Volumul „Ultima carte” este o mărturie cutremurătoare despre destinul acestui om. Şi acum, de pe pământ american, îi sunt recunoscător doamnei Sanda că mi-a trimis preţioasa carte a părintelui ei, în care se relevă un timp când s-a suferit şi s-a murit fără rost. După cum mărturisea autoarea: „timp de trei ani, casa roşie din Glendale Avenue a devenit echivalentul unui spaţiu de detenţie, m-am simţit trăind fără lumină şi fără semeni, în celula cavou şi am transcris la calculator ceea ce a devenit volumul „Ultima Carte”…” Generaţia interbelică, din care făcea parte Anton Golopenţia, a fost o generaţie cu încredere în viitorul României.
Mă întorc în Maramureş. Păstrez şi acum o fotografie cu doamna Sanda în tinereţe, printre maramureşencele din Breb. Într-un interviu acordat în 2001 îmi spunea că Maramureşul a reprezentat, pentru ultimii 10 ani pe care i-a petrecut în România, centrul existenţei, nu numai ştiinţifice. Îşi fixa teme de cercetare pentru a veni în satele maramureşene. În special în Breb, deoarece acest sat a rămas locul ei predilect, unde a învăţat să gândească terenul într-un mod mai personal. Aici a abordat o temă mai puţin ştiută: problematica instituţiilor cuvântului în viaţa sătească. Altfel spus, cum se reglementează viaţa satului prin cuvânt, care sunt acţiunile verbale care o diferenţiază de viaţa oraşului.
În Breb a întâlnit un act de vorbire pe care nu-l întâlneşti oriunde: tudumănitul. Era strigătul pe care-l scotea oricine se găsea în primejdie maximă, obligându-i pe cei care îl auzeau să intervină. A explicat cuvântul prin întâlnirea limbilor română şi maghiară. În imperiu, ordinele de la centru se comunicau în maghiară. Pornind de aici, românii au creat un cuvânt nou. A adunat mult material din acest sat. Are o carte cu scrisorile oamenilor din sat, o carte cu lirica şi producţia simbolică şi o carte despre rostirea de la Breb. Şi-a făcut prietene în sat, de la Anuţa Ciombului, la Maria lui Tiran, ori Ana Bud. Şi, bineînţeles, părintele Antal, care a fost o prezenţă binefăcătoare.
Când am amintit sintagma „românii din America”, în privinţa ei nu mi-a dat dreptate. Deoarece nu era alta în substanţă decât era în România. Ea nu este un român tipic din America, fiindcă nu are dorinţa de a se modifica. Se îndoieşte că poţi fi american când pleci la 40 de ani din România. Respinge în cultura americană tot atâtea lucruri câte respinge în cultura română. S-a apropiat de Academia Româno-Americană, a scris la revista emigranţilor „Lupta”, a colaborat la Europa Liberă şi Vocea Americii. A condus o editură. A vorbit despre România în mediul universitar, unde se cunosc foarte puţine lucruri. A convins Senatul Universităţii Brown să-i acorde titlul de Doctor Honoris Causa dramaturgului francez de origine română, Eugen Ionesco. Ceea ce s-a şi întâmplat. Marele dramaturg a conferenţiat în faţa a peste 2000 de studenţi şi profesori despre Yalta şi consecinţele acelei nefaste întâlniri.
A scris cărţi despre experienţa strămutării, cum a găsit forme să trăiască româneşte în spaţiul de adopţie şi nu a renunţat la cetăţenia română. Între Breb şi Brown University, se află un destin exemplar. Care preţuieşte oamenii simpli şi gustă bucuriile mici ale zilelor. Cu dragoste sinceră pentru ţara în care s-a născut.
