A intrat în cartea de istorie un distins cărturar şi patriot istoricul Dinu C. Giurescu. Făcea parte dintr-o familie cu care s-au afirmat succesiv trei istorici – Constantin Giurescu, Constantin C. Giurescu şi iată, cel recent plecat dintre noi academicianul Dinu C. Giurescu. Această ilustră dinastie a luminat o parte bună din istoria românilor. Dinu C. Giurescu a crescut sub semnul exemplar al slujirii istoriei de un tată şi un bunic care au trăit pentru ştiinţa învăţării trecutului. Activitatea ştiinţifică a lui Dinu C. Giurescu are o diversă arie tematică. Deşi a stat sub cupola istoriei din familie, a căutat un culoar propriu care i-a permis să-şi alcătuiască o strălucită carieră profesională. A fost preocupat de arta românească medievală, de istoria diplomaţiei româneşti, de editarea de izvoare, cît şi de elaborarea unor sinteze de istorie naţională. Dar atenţia lui deosebită s-a îndreptat spre istoria contemporană. A fost şi a rămas întruchiparea cavalerului dreptăţii. A sondat cu luciditate şi încredere în ideile sale, realitatea de astăzi prinsă în chingile unei retorici tocmai pentru a i se ascunde esenţa, tendinţa ori scopul. Nu de puţine ori, istoricul ne-a risipit confuzia ori scepticismul practicat de amatori. Era o prezenţă activă pe micile ecrane, locul de unde răspîndea opinii ferme. Venite din partea unui istoric ridica vălul derutei. A jumătăţilor de măsură: „Ajunge cu tîrîrea în genunchi în faţa celor puternici. Fără fermitate şi demnitate în relaţia cu marile puteri nu putem obţine nimic. Istoria nu iartă. „Ce ţară vom lăsa urmaşilor noştri?”, se întreba istoricul. Apoi ne spunea în faţă: „Cine vrea să devenim ca popor o masă uniformă, cenuşie, fără trecut, deci fără viitor? În zilele noastre a-ţi iubi ţara este aproape un delict. Încotro ne îndreptăm, Doamne”?
Nu de puţine ori, ne-a prezentat reţete prin care o ţară poate fi împinsă spre destrămare. Pe căi economice, prin acapararea instituţiilor statului de un grup de interese, prin dezorganizarea învăţămîntului, distrugerea sistemului public de sănătate. Ne-a lăsat opinii lucide în legătură cu evenimente interne cărora le-a fost răstălmăcit înţelesul ori faţă de cele externe care se pot dovedi primejdioase. Faţă de actul de la 23 August crede că a fost o necesitate de neevitat. Era singura soluţie de a salva situaţia României. Spune istoricul: „Acest act ne-a permis să ne păstrăm statul, o parte din armată, să readucem nordul Transilvaniei în hotarele noastre”. S-a ridicat împotriva vălului de necuviinţe îndreptate împotriva monarhiei. Cînd regîndim trecutul nostru, spune istoricul, „să ne amintim că atîta timp cît am avut regim monarhic, România a fost parte a Europei în mod real, nu numai geografic”. Faţă de Kosovo, ca entitate autonomă, şi destrămarea Iugoslaviei, „a fost un eşec al celor care au gîndit întreaga operaţie în numele NATO şi al Uniunii Europene. S-a creat un precedent extrem de periculos pe termen mediu şi lung”. Vocea istoricului s-a auzit cînd s-a trecut la sistematizarea satelor şi dărîmarea bisericilor. În urmă cu mulţi ani, prin 1973, pe cînd lucram la Muzeul Maramureşului din Sighetu Marmaţiei istoricul a fost invitat pentru a conferenţia în municipiu. I-am stat în preajmă vreo două zile. Mi-a cerut să-i arăt locul unde a fost, în Sighetu Marmaţiei, închisoarea politică. I-a spus altcineva. Atunci era un birou al cooperaţiei. Căuta ceva, căuta timpul tragic cînd părintele său a petrecut cinci ani şi două luni în penitenciarul din Sighet. Academia Română regretă dispariţia celui care a fost unul dintre cei mai mari istorici români. Pentru mine rămîne istoricul de curaj şi demnitate, o conştiinţă patriotică românească. De care avem atîta nevoie. S-a apropiat de istorie în fiecare zi. S-a spus: a slujit istoria cu fervoarea unui călugăr, cu rigoarea unui om de ştiinţă şi cu pasiunea unui patriot.
