Interviul nostru cu Excelenţa Sa Kisaburo ISHII, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Japoniei în România
S-a născut pe 6 iunie 1955, în prefectura Gifu. Absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii Tokyo, promoţia 1979. În acelaşi an este admis în Ministerul Construcţiilor, unde a deţinut, pe rând, următoarele funcţii: şef de proiecte în cadrul Departamentului de Administrare a Secretariatului Comisiei de Revigorare Financiară; director al Organizaţiei de Revitalizare Urbană; director general adjunct în cadrul Guvernului pentru Strategia Trans-Pacific Partnership; director al Autorităţii pentru Urbanism; profesor la Institutul Naţional de Studii Politice (specializarea economie urbană) etc.
În iulie 2015 părăseşte Ministerul Transporturilor, Turismului, Infrastructurii şi Teritoriului din Japonia din poziţia de ministru adjunct. Soseşte la post, în România, pe 22 octombrie 2015, iar pe 6 noiembrie îşi prezintă scrisorile de acreditare preşedintelui Klaus Iohannis, începând activitatea diplomatică în România. Are doi copii şi iubeşte golful.
Deşi diplomaţia este un domeniu total diferit de specializarea avută, de-a lungul carierei ocupându-se cu planificarea urbană şi construirea de locuinţe, ambasadorul Japoniei în România ştie cât de importante sunt relaţiile politice, economice şi culturale dintre ţări, dintre Japonia şi România, ţară membră NATO şi a Uniunii Europene şi un partener important pentru Japonia, împărtăşind aceleaşi valori şi dorindu-şi dezvoltarea acestora.
A venit rândul Maramureşului să-l aibă oaspete de seamă pe Excelenţa Sa Kisaburo Ishii. A făcut vizite la Şurdeşti, Hoteni, Bârsana, Săpânţa, Sighetu Marmaţiei, dar reşedinţa domniei sale a fost Pensiunea „Mara” din Deseşti. Am redat într-un amplu reportaj atmosfera deosebită în care oaspeţii din Ţara Soarelui Răsare s-au integrat perfect în peisajul Deseştiului. Fie că vorbim de Slujba de Înviere, Jocul satului, vizita la Sala „Nichita Stănescu”, masa din casa familiei Verdeş.
I-am dăruit revista „Cronica satului Deseşti”, i-am vorbit despre cotidianul „Graiul Maramureşului” şi i-am adresat rugămintea de a ne răspunde la câteva întrebări. A făcut-o cu amabilitate şi promptitudine, pentru care îi mulţumim cu profund respect.
– Sunteţi pentru prima dată în Maramureş. Ca japonez, cum vedeţi Maramureşul?
– Născut într-o zonă rurală din prefectura Gifu din Japonia, prima impresie pe care am avut-o atunci când am văzut Maramureşul a fost de nostalgie profundă. Casele de lemn, satele înconjurate de natură, fără clădiri mari şi înalte, toate acestea mi-au indus o stare extrem de nostalgică.
– Credeţi că tradiţiile sunt importante pentru un popor?
– În curând voi împlini 63 de ani şi întrucât până la această vârstă am avut ocazia de a locui în multe locuri, mă gândesc din ce în ce mai mult care este cu adevărat identitatea mea. Dar de fiecare dată, îmi dau seama că mediul în care m-am născut şi am crescut, incluzând tradiţiile şi oamenii, este foarte important pentru mine. Fără el aş fi nesigur, pentru că acesta mă reprezintă funciar, fiind baza de sprijin pentru sufletul meu.
– Maramureşul e foarte departe de Japonia. Există similitudini între Maramureş şi Japonia?
– Cred că Maramureşul şi Japonia sunt greu de comparat. Dar, privind din perspectiva felului de a fi al oamenilor (blajini, calmi, liniştiţi), al mâncării foarte gustoase şi al felului de a se ajuta unii pe alţii, consider că Maramureşul este foarte asemănător cu regiunea Tohoku din Japonia.
– Vă spuneam că Deseştiul se mândreşte cu revista „Cronica satului Deseşti”. Le-aţi vorbit deseştenilor. Aveţi şi alt mesaj pentru oamenii acestor locuri?
– Doresc să le mulţumesc pentru faptul că ne-au primit cu foarte multă căldură pentru a petrece sărbătorile pascale şi pentru că am dansat împreună. Am fost extrem de impresionat de legătura dintre obiceiurile satului şi tradiţiile cu semnificaţii adânci. Şi cred că am băut, mâncat şi dansat prea mult.
– În opinia dumneavoastră, ce este mai important: religia, tradiţiile sau tehnologia?
– Consider că în funcţie de persoană şi situaţia în care se află, fiecare dintre acestea este foarte importantă. Nu aş putea spune că vreuna dintre ele este mai importantă sau mai puţin importantă decât celelalte.
– Mulţi spun că Tokyo este locul în care oamenii pot vedea cum arată viitorul. E posibilă o comparaţie, între Tokyo şi un sat din Maramureş?
– Oraşul Tokyo este văzut adesea ca oraşul tehnologiei de vârf. Dar nu cred că există un alt oraş în care trecutul şi prezentul să se îmbine atât de armonios precum la Tokyo. Această îmbinare nu se poate vedea la New York, de exemplu. La câteva minute de mers din Otemachi, care reprezintă pentru Tokyo ceea ce este Wallstreet pentru New York, se află Teatrul Kabuki, cu o tradiţie de sute de ani, iar la 10 minute de mers cu trenul se află templul Sensoji din Asakusa, unde este venerat unul dintre shogunii din vechime. Chiar dacă în Tokyo istoria şi prezentul se împletesc, nu cred că Maramureşul poate fi pus alături de Tokyo.
– Temple, palate imperiale sau biserici. Ce vă este mai aproape?
– Palatele imperiale sunt o noţiune îndepărtată pentru mine. Cel mai aproape mă simt de templele la ale căror festivaluri am participat şi unde obişnuiam să mă joc în copilărie.
– Care este regula de bază pentru un japonez?
– Cred că diferă în funcţie de persoană. Pentru mine, cele mai importante reguli sunt cele pe care părinţii mei mi le-au spus când eram mic: să fiu recunoscător faţă de ceilalţi oameni şi să nu creez nimănui neplăceri.
– Care este rolul femeii în cultura japoneză? Cât de des spuneţi “te iubesc”?
– Părerea mea, absolut personală, este că în mod tradiţional, societatea japoneză a avut în centrul ei bărbatul, acesta fiind cel care câştiga pentru a întreţine familia. Dar în mare parte, femeia este cea care a sprijinit şi a transmis mai departe muzica, dansul şi gastronomia. Însă, atunci când a fost vorba ca acestea să fie practicate ca meserie, doar bărbaţii au făcut-o. De aceea în teatrul tradiţional japonez bărbaţii interpretează şi roluri de femei şi tot ei au devenit foarte buni bucătari. Cred că, de fapt, putem vorbi despre o colaborare între bărbaţi şi femei.
Japonezii nu prea spun ”te iubesc”. În ultima vreme, nici eu nu o fac, din reţinere. Soţiei mele obişnuiesc să îi spun ”mama”şi am constatat că îi spun din ce în ce mai des ”îţi mulţumesc”.
– Arigatou (gozaimasu)! (Mulţumesc mult), Excelenţă şi vă aşteptăm cu drag în Deseşti şi în Maramureş!
