Preotul Viorel Gavra din Parohia Ortodoxă “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” a ajuns la 45 de ani de slujire preoţească şi aproape 70 de ani de viaţă. După aproape 5 decenii puse în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor, părintele a fost distins cu titlul de cetăţean de onoare al Municipiului Baia Mare. Spune că îl onorează acest gest, dar îl obligă şi mai mult să continue “urcuşul” început în 1973 atunci când a fost hirotonit preot de episcopul Oradiei, PS Vasile Coman. Născut în satul Inău, judeţul Sălaj, preotul Viorel Gavra mărturiseşte că a ales această cale la îndemnul mamei sale. Ea era o femeie credincioasă, mergea la biserică şi povestea cu preoţii despre copiii ei. A fost îndemnată de preotul satului să-l “facă” pe unul din cei trei băieţi, preot. Aceasta a fost chemarea lui Dumnezeu. Tânărul Viorel Gavra a dat admitere după absolvirea liceului la Facultatea de Medicină Veterinară, dar a fost respins. Aşa că, în anul următor s-a înscris la Teologie în Sibiu şi, deşi erau 8 pe un loc, a fost admis. Preotul e bucuros că a reuşit să renoveze trei biserici şi să construiască din temelii un lăcaş de cult. Alături i-au stat soţia care l-a încurajat să nu abandoneze această misiune, dar şi cei doi băieţi care au decis să-I urmeze exemplul şi să devină preoţi.
Misiune încredinţată de PS Justinian
R: Cum aţi primit vestea că sunteţi cetăţean de onoare al Municipiului Baia Mare?
V.G.: M-a surprins ideea. Nu ştiam. Primarul a motivat că: Merită pentru că a dus la îndeplinire ce s-a angajat când a luat parohia sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, sfinţită de PS Justinian în 1991. A fost prima parohie înfiinţată după reactivarea Episcopiei Ortodoxe în Baia Mare. A fost primul post dat în concurs de noua episcopie.
R: Cum aţi ajuns în Baia Mare?
V.G.: Cu o lună şi jumătate înainte de a mă numi pe post, PS Justinian a venit la parohia unde slujeam, la Valea Vinului, judeţul Satu Mare. În 7 ianuarie 1991. Era hramul bisericii. PS intenţiona să vină în acea zi, dar dorea să meargă întâi la Mănăstirea Măriuş pentru sfinţirea locului. S-a reorganizat drumul său şi dimineaţă a poposit la Valea Vinului unde a săvârşit Sfânta Liturghie şi a rămas surprins de frumuseţea bisericii, de parohia organizată prin muncă de mine. Aici am slujit 11 ani şi 3 luni. La masa organizată după slujbă, PS Justinian a exclamat: Aici este o mână de om harnic. La o lună şi jumătate de la acel moment unde l-am cunoscut pe PS Justinian şi ne-am bucurat împreună cu familia (nu-l cunoşteam pentru că până atunci aparţineam de Episcopia Oradiei) am fost numit în Baia Mare.
R: Cum a fost parcursul dvs de când aţi ajuns în Baia Mare?
V.G.: Am ajuns în Baia Mare de la 1 martie 1991. În prima duminică după Sfintele Paşti am fost instalat la Biserica Sf Nicolae de părintele protopop Gavril Mociran. Aici am slujit doi ani şi jumătate. Între timp am pregătit parohia din cartierul Vasile Alecsandri. Atunci întreg cartierul era parohia Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril. În 3 mai 1992 PS Justinian a sfinţit locul de biserică. Acolo fusese un loc mlăştinos plin de gunoaie, bălţi, trestie, aurolaci, ţigani. La slujba de sfinţire a locului, PS Justinian a zis: Un loc bântuit de duhuri rele nu poate fi curăţat de aceste duhuri decât prin construcţia unei biserici. De aceea am hotărât să aduc aici un preot vrednic în persoana părintelui Viorel Gavra. Cred că împreună veţi reuşi să faceţi lumină în acest cartier. Atunci mi-am început munca acolo…
Prima slujbă în plin câmp, printre bălţi
R: A fost greu?
V.G.: Extraordinar de greu. Nu am avut o scândură, un cui să bat într-o scândură. Nu am avut un ciocan să bat cuiul. Nu L-am avut decât pe Bunul Dumnezeu. Aşa a zis şi PS Justinian: dacă nu ai nimic pământesc, vă are pe dvs şi împreună îl aveţi pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu vă va ajuta să faceţi biserica.
R: Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu?
V.G.: Doar în 1993 am început să fac slujbă. În Postul Mare, PS Justinian mi-a zis: Nu vei reuşi să faci biserica dacă nu vei fi permanent acolo cu credincioşii. Îţi va fi greu o lună, două. Şi într-adevăr aşa a fost: cam două luni. Până a aflat lumea şi a început să vină. Apoi am început să săpăm groapa cu excavatorul, să facem fundaţie. Am găsit câţiva oameni de bună credinţă care ne-au ajutat. O săptămână a stat excavatorul şi o basculă ce căra pământul şi nu a trebuit să plătim nimic.
R: Prima slujbă a fost oficiată în prima duminică din Postul Mare. Aţi simţit de la acel moment că ajutorul lui Dumnezeu e foarte mult asupra dvs?
V.G.: Da. La început a fost slujba şi apoi lucrările. Slujba a fost oficiată afară, printre bălţi. Cineva a adus o basculă de balastru şi a făcut o platform. Am mers la şcoală şi am vorbit cu conducerea. Le-am spus că aş vrea să merg prin fiecare clasă să le transmit copiilor să-I anunţe pe părinţi că duminică se va face slujbă. Am mai dat şi la ziar, anunţ. Şi a venit lumea. Cam o mie de personae au fost la prima slujbă. Am adus şi corul de la Seminarul Teologic.
R: Cum a fost să faceţi prima slujbă în plin câmp?
V.G.: Am pus o masă, am dat binecuvântarea. Lumea a stat printre băltoace. A fost vreme frumoasă. Lumea a fost bucuroasă, şi eu am fost bucuros că am văzut deasupra soarele, un cer senin. N-am avut un alt scut decât cerul. Chiar am zis: iată ne-a binecuvântat Dumnezeu cu asemenea vreme, ne-a creat condiţii să ne putem ruga împreună. În următoarea duminică am avut o baracă. Şi de atunci am făcut slujbă în fiecare dimineaţă. Am zis: cine are probleme mă găseşte aici în fiecare dimineaţă până la ora 12. Coratorii făceau de pază, pe rând. În 1993 am început lucrările şi am terminat fundaţia în 5 decembrie. De atunci nu am întrerupt slujirea. În 1994 am terminat fundaţia şi s-a trecut la clăditul pereţilor. A ţinut până în 1999. În şase ani în afară de pictură s-a făcut tot. În 1999 am urcat în biserică printre schele. În 2001 a început picture bisericii. În 2003, luna august s-a finalizat picture. Iar în 23 mai 2004 s-a făcut sfinţirea bisericii de ambii ierarhi.
Salvat prin minunea lui Dumnezeu
R: Vă amintiţi un moment în care aţi simţit foarte intens ocrotirea lui Dumnezeu în acea perioadă?
V.G.: Într-o seară, în acea toamnă a anului 1993, am mers de la biserică spre casă, spre gară, pe jos. În zona Azilului de Noapte, trei inşi înalţi, mari, s-au legat de mine. Au vrut să mă bată ca să le dau banii. Nu aveam niciun ban la mine. Le-am zis că sunt preot şi că vin de la biserica aflată în construcţie. Şi când au auzit acest lucru, au tresărit şi o dată s-au dat înapoi. Aceasta a fost încă o dovadă că Dumnezeu e cu mine şi că mă ocroteşte. Dacă nu le-aş fi spus acest lucru, poate că mă băteau…Dumnezeu mi-a dat înţelepciunea să le spun că sunt preot.
“S-a făcut lumină în cartier”
R: Ce a zis PS Justinian la acel moment, la sfinţire?
V.G.: PS Justinian a remarcat mi s-a împlinit gândul şi dorinţa de a face lumină. S-a făcut lumină în cartier. A venit foarte mult în timpul şantierului. Şi ne plimbam în jurul construcţiei, îi arătam lucrările. Îmi spunea: Dacă nu mă ascultai părinte Viorel aşa-I că nu se făcea biserică aici? Dacă m-ai ascultat, te-ai rugat la Dumnezeu şi ai muncit…Am simţit mult rugăciunea PS Justinian. I-am mărturisit într-una din discuţiile noastre că atunci când am fost hirotonit preot de episcopul Oradiei, PS Vasile Coman, în 1973, mi-a zis: Părinte, preoţia este un urcuş continuu care cere jertfă, cere sacrificii. Acest urcuş îl vei putea duce dacă vei folosi cele două valori de care îţi spun: munca şi rugăciunea. Doar aşa vei reuşi să uric treptele preoţiei şi te vei realiza. Atunci mi-a dat o parohie mică lângă Jibou. Acolo am găsit două biserici vai de ele. M-a durut sufletul. Şi le-am renovat în şase ani cu ajutorul oamenilor. Le-am zis că nu e normal să lase să se distrugă moştenirea rămasă de la moşii şi strămoşii lor. Am sfinţit acele biserici după şase ani. A fost şi episcopul Vasile Coman şi mi-a spus: M-ai ascultat. Ai urcat puţin, dar să nu te opreşti aici. Aşa am ajuns să fiu transferat într-o parohie de gradul I unde am început o altă muncă. Toată această perioadă de aproape 45 de ani de preoţie a fost una de muncă şi rugăciune.
“Distincţia de cetăţean de onoare mă obligă şi mai mult”
R: Simţiţi că aţi ajuns în vârful urcuşului?
V.G.: Tot timpul ar mai fi de făcut unele lucruri. Atunci în anii 1992 vorbeam cu conducerea şcolii unde predam şi eu religie: Când va ajunge biserica să funcţioneze în cartier, şcoala să funcţioneze se va schimba total faţa cartierului. Şi acesta a fost adevărul. Încet-încet se vedeau roadele noastre. Aşa a apărut şi sprijinul Primăriei să schimbe cartierul pentru că era mult rămas în urmă faţă de celelalte zone ale oraşului. Azi cartierul Vasile Alecsandri a ajuns să rivalizeze cu orice altă zonă a oraşului.
R: Cum catalogaţi că a fost misiunea dvs de preot?
V.G.: Au fost şi greutăţi. De multe ori am zis că nu mai pot. Dar soţia mă îmbărbăta şi îmi zicea: nu ne lăsăm, nuabandonăm. Dacă Dumnezeu aşa rînduit să faci o biserică, trebuie să mergi până la capăt. Familia mea a fost una harnică, şi acest lucru ne-a fost insuflat şi nouă. Am renovat trei biserici şi am construit una nouă, ceea ce îmi dă mulţumire. Dar am zis că distincţia de cetăţean de onoare mă obligă la şi mai mult pentru că la biserică continuă misiunea pe latura morală, spirituală şi materială. Şi eu cred că la aceste trei lucruri am lucrat în cartier, să-l ridicăm din punct de vedere moral, spiritual şi material.
R: Ce le-aţi transmite enoriaşilor?
V.G.: În toată vremea le-am spus să aibă curaj într-ale credinţei, să aibă curaj în slujirea binelui, să aibă curaj în iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui.
