Rolul opoziţiei este să provoace puterea şi să menţină treaz spiritul critic, dar această misiune democratică va cădea în negativism dacă soluţiile alternative nu însoţesc arătarea cu degetul a greşelilor guvernamentale şi preţul plătit pentru succesul electoral va fi prea mare. Politica ar deveni o neconvingătoare vînare de vînt, vorba Eclesiastului şi a lui Bob Dylan!
Presa se aliniază la cele două forţe politice antagoniste, însă mai găseşti şi jurnalişti cu busola raţiunii. Opoziţia are misiunea publică să amendeze puterea, să dezvelească eroarea de guvernare şi să o explice pînă cînd opinia publică se convinge de adevăr. Dacă nu reuşeşte, intervine plictisul, catastrofa anunţată nu se petrece, efectul va fi pierderea alegerilor. Partidele minoritare folosesc libertatea de exprimare şi emit avertismente exagerate că urmează prăpastia, este folosit cuvîntul „dezastru”, ceea ce înfricoşează opinia publică. Partidele doresc succesul cu orice preţ şi prin supra sau subestimare fac greşeli.
Dar nici elogiile nu au credibilitate. Puterea îşi hiperbolizează reuşitele, fără să le compare cu amendamentele opoziţiei. Oricît de talentat ar fi oratorul, discursul neprincipial nu capătă identitate, nu include părerea celuilalt şi nu oferă argumente suficiente. De aceea, mesajele partidelor n-ar trebui să fie improvizate, reactive, replici sfidătoare („pentru că putem”), ci întocmite pentru a convinge. Insulta nu poate fi învinsă prin altă insultă!
Opoziţia este în alertă, analizează felul cum sînt administrate fondurile publice şi dezveleşte părţile slabe, risipa, gafele, dar trebuie să aibă o eleganţă, să nu dezonoreze adversarul şi să nu se lege de chestiuni neesenţiale (erorile de exprimare trebuie privite cu umor). Cine strigă că guvernarea este o calamitate, acela trebuie să dea alte soluţii!
Critica acerbă la adresa politicii creează o stare de nemulţumire şi apare părerea că ţara nu merge într-o direcţie bună. Situaţia e paradoxală, mai ales cetăţenii cu nivel de trai ridicat se declară scîrbiţi. Ei se revoltă pentru chestiuni de ordin general: justiţia e dependentă, corupţia ucide, lipsesc autostrăzile… Sînt pesimişti din cauza unor lucruri pe care nu le avem. Scîrba existenţială ce se degajă din opiniile acestor oameni (printre care se află şi intelectuali de mare valoare culturală) neglijează că nu putem avea totul. Cauza nefericirii se află deci în sufletul lor, iar violenţa şi agresiunea emoţională are justificare psihologică, dar nu şi logică.
Uniunea Europeană ne recomandă să investim în justiţie, şcoli, spitale, apă, canalizare, energie, drumuri, comunicaţii şi este adevărat că avem o infrastructură deficitară, însă acest adevăr nu trebuie să ne facă pesimişti, ci optimişti, deoarece ştim că va urma ceva mai bun. Pînă cînd vom instala water closet în toate gospodăriile, să păstrăm curat closetul „ecologic” din fundul curţii! Este o chestiune de demnitate să înţelegem că întregul nu poate fi bun dacă o parte este rea, că cetăţenii activi nu ar fi cazul să ceară să fie protejaţi, deoarece este clar că statul şi societatea n-o pot face. Deci nu-i cazul să cădem în cinism şi disperare – decît dacă sîntem cioranieni! Idealul comun de prosperitate trebuie să ţină seama de ceea ce se poate, fără să devenim tirani ai eticii, să aruncăm vina pe alţii, în stînga ori în dreapta. În loc de dispute verbale violente, mai de folos este să colaboreze.
În acest sens, Comisia Europeană a îndemnat Parlamentul României printr-o scrisoare să „coopereze”, un apel direct la putere şi indirect la opoziţie să lucreze împreună. Trebuie să devenim democraţi nu doar în aparenţă, ci în tot ce facem, ceea ce înseamnă că partidele, aflate la putere sau în opoziţie, nu vor sacrifica orice pentru a avea succes electoral.
