România după Primul Război Mondial

Uriaşele distrugeri produse de Primul Război Mondial s-au soldat cu o “involuţie de circa un deceniu şi jumătate“ în nivelul productiv al României. Pagubele şi jaful comis de ocupanţii străini (germani, austro-maghiari şi bulgari) au fost estimate şi confirmate de Conferinţa de Pace de la Paris la fabuloasa sumă de 72 de miliarde lei aur. Fără a nesocoti pierderea Tezaurului Băncii Naţionale, de peste 93 de tone de aur, valorînd peste 314.550.400 lei aur, trimis la Arhivele de la Moscova în 1916-1917 pentru păstrare şi nerecuperat în întregime nici astăzi.
Ca mai întotdeauna în momente cruciale, României i s-a făcut o nedreptate de către Comisia de reparaţii de la Paris, acordîndu-i-se despăgubiri doar în valoare de 31 miliarde lei aur, delegaţia română fiind pusă în situaţia umilitoare de către Marile Puteri Aliate de a nu-şi putea apăra drepturile cuvenite la reparaţii!
Războiul mondial a costat poporul român peste 800.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi. În memoria lor, s-a înălţat splendidul Mausoleu de la Mărăşeşti, ca şi edificarea a numeroase monumente presărate, în amintirea eroilor, pe tot teritoriul ţării, astfel de însemne fiind găsite şi în Maramureş.

Teritoriul şi populaţia

România reîntregită în hotarele sale istorice, după Marea Unire din 1918, avea o suprafaţă de 295.040 kmp, faţă de 137.000 kmp înainte de reîntregire. Potrivit recensămîntului maghiar din 1890, în Marele Principat al Transilvaniei se aflau 1.276.703 români şi 282.504 maghiari, 415.441 secui. Graniţele noii Românii au fost fixate, de regulă, după principiul etnic. În cadrul statului naţional unitar român trăiau, în anul 1922, circa 16.500.000 de locuitori. Structura etno-demografică a rămas majoritar românească: din totalul populaţiei ţării, 71,9% erau români, 7,9% maghiari, 4,4% germani, 4%evrei, 3,2% ucraineni şi ruteni, 2,3 la sută ruşi, sub 2% fiind bulgarii, ţiganii, turcii şi tătarii, cehii, slovacii, polonezii, grecii etc.
“România – afirma geograful francez Em. de Martonne în volumul “Noua Românie”, Paris, 1921 – nu este un nume nou pe harta Europei. Ea are o istorie. Aşa cum îi arată numele, este ţara românilor … Dar nu este o formaţiune cu totul nouă şi eu văd în aceasta o garanţie de stabilitate“.
Şi fruntaşul ardelean Vasile Goldiş, care i-a prezentat regelui Ferdinand, în 14 decembrie 1918, Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, arăta în discursul său că “prin această Unire … s-a împlinit visul de o mie de ani al neamului românesc: unirea într-un singur stat al tuturor românilor“.

Marea Unire, “zi de doliu?”

Printr-o notă din 9 decembrie 1918, Guvernul Karolyi de la Budapesta declara că în Ardeal “administraţia va rămîne şi în continuare sub autoritatea guvernului ma­ghiar”, pentru “apărarea neştirbită a hotarelor geografice de o mie de ani şi a organismului unitar de stat”. În acest scop, s-a constituit la Cluj Comisariatul guvernamental pentru Ungaria de Răsărit. La fel s-a acţionat şi în Maramureş, unde era limpede că românii se vor uni cu patria-mamă, România. Într-o şedinţă festivă a Congregaţiei Comitatului (judeţului), reprezentanţii români şi ucraineni/ruteni erau sfătuiţi să facă “declaraţii de loialitate faţă de Ungaria şi Guvernul ei”, pentru convieţuirea lor politică cu maghiarii în aceleaşi hotare“.
Fără prea multe gîlcevi şi vărsare de sînge, dar cu profunde şi amare regrete, Comitatul Maramureşului a luat sfîrşit în istoria sa de circa 400 de ani în anul Marii Uniri din 1918. La 22 noiembrie 1918, în prezenţa a 300 de fruntaşi unionişti şi a 5.000 de români din Maramureş, întruniţi într-o Mare Adunare la Sighet, s-a hotărît ca “singurul organ local” chemat a conduce viaţa publică a românilor să fie Consiliul Naţional judeţean şi Sfatul Naţional, care a ales “Comitetul dre­gă­tor“ (executiv), format din personalităţi marcante, care au “însufleţit” procesul de pregătire şi înfăptuirea acestui strălucit act istoric.
În 8 decembrie 1918, avocatul dr. Gavrilă Iuga, fost deputat, atrăgea atenţia într-un memoriu trimis Guvernului de la Bucureşti, pe lîngă legăturile economice şi de transport cu “ţara“, ce­rea ca armata română să nu părăsească teritoriul voievodal din dreapta Tisei, fiindcă “Maramureşul este o adevărată cetate naturală, un adevărat Verdun al României, menit să fie cea mai puternică fortăreaţă de la nordul României”. Cu toate intervenţiile făcute, la Conferinţa de Pace de la Paris s-a hotărît ca Maramureşul să fie dezmembrat, 2/3 din teritoriul istoric voievodal, cu peste 105.700 de români, să fie cedat Cehoslovaciei, fapt care a rămas ca “o rană mereu sîngerîndă“ şi astăzi pentru românii din dreapta Tisei.
Aşadar, Marea Unire, prin graniţele stabilite la Paris, a creat şi dreptăţi şi chiar nedreptăţi “istorice” pentru români şi maghiari. Liderii maghiarilor din Ardeal şi astăzi – în frunte cu pastorul Laszlo Tokes – declară ziua naţională a românilor ca “zi de doliu” pentru maghiarime, cerînd autonomia (culturală?!) a Ţinutului Secuiesc, răvăşind continuu buna convieţuire între români şi maghiari.