Raluca Şanta este pasionată de creşterea albinelor: – Am 90 de familii de albine. Eu sînt din satul Suciu de Jos, comuna Suciu de Sus, dar am copilărit în Ciocotiş, de unde provine mama mea. Cel care mi-a insuflat această pasiune şi dragostea pentru albine este unchiul meu Ioanci Filip, un prisăcar vechi şi cu multă experienţă. De aceea stupina mea se află în Ciocotiş, unde-mi petrec cea mai mai parte din timpul anului. Sînt absolventă a Facultăţii de litere, comunicare şi relaţii publice, de 3 ani. Munca în albinărit e plăcută şi am învăţat repede să trec peste faptul că uneori sînt înţepată de albine. Este singurul incovenient în această muncă. Ele înţeapă doar dacă le superi, cînd le iei mierea. Anul acesta, 2015, am fost în pastoral la salcîm şi la floarea-soarelui, în judeţul Satu Mare, unde am fost însoţită de unchiul meu Ioanci. Albinele depun o muncă imensă pentru strîngerea unui borcan de miere. Se ştie faptul că 450 de grame de miere necesită ca un roi de o mie de albine să zboare 180.000 de km şi să viziteze 4-5 milioane de flori. Albinele sînt o comunitate, dar fiecare albină în parte trăieşte doar două săptămîni, iar pe timp de iarnă, 2-3 luni. Ele se hrănesc cu polen şi miere. De la albine obţinem miere, propolis, polen, lăptişor de matcă, păstură (polen fermentat), faguri de ceară. Mierea de salcîm poate fi consumată chiar şi de bolnavii de diabet, cu măsură. Mierea de floarea-soarelui, polifloră, mierea de munte – se pot consuma cîte o linguriţă în fiecare dimineaţă, fiind un bun energizant, iar tinctura de propolis făcută de noi este recomandată pentru cei cu probleme de stomac, ca pansament gastric”.
