Sîmbătă, 24 iunie 2017, Ţara Lăpuşului a prăznuit Naşterea Sfîntului Ioan Botezătorul, sărbătoare care are şi conotaţii populare, în special legate de dragoste şi fertilitate, fiind cunoscută şi sub numele de Sînziene. Biserica Ortodoxă serbează de obicei ziua morţii sfinţilor, doar Maica Domnului şi Sfîntul Ioan Botezătorul fac excepţie de la această regulă. Sărbătoarea se mai numeşte şi „Cap de vară”, “Sînziene” sau „Amuţitul cucului”. Această pasăre cîntă doar trei luni pe an, de la echinocţiu de primăvară (în jurul datei de 21 martie), pînă la solstiţiul de vară (în jur de 21 – 22 iunie) sau de Sînziene, pe 24 iunie. Se spune în popor că dacă cucul încetează să cînte înainte de Sînziene, înseamnă că vara va fi secetoasă. Sub numele Sînziene se ascund două elemente legate între ele. Primul se referă la zînele, de obicei bune, care plutesc în aer sau umblă pe pămînt în noaptea de 23 spre 24 iunie, cîntă şi dansează, împart rod holdelor, înmulţesc animalele şi păsările şi tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor. Al doilea este reprezentat de florile galbene ce înfloresc în preajma zilei de 24 iunie, avînd importante atribute, fiind substitute vegetale ale zînelor cu acelaşi nume. Imaginaţia populară a închipuit Sînzienele ca pe nişte fete foarte frumoase, care trăiesc îndeobşte prin păduri sau pe cîmpii, cel mai adesea ele dansează. Sînt socotite zîne ale cîmpului, dînd puteri florilor şi buruienilor, astfel încît acestea, în preajma sărbătorii de pe 24 iunie, devin plante de leac. În unele zone din Ţara Lăpuşului şi Maramureşului, noaptea se aprind focuri pe dealuri. În unele sate, oamenii umblă cu făcliile aprinse, înconjurând casa, ogoarele, grajdurile. Spre dimineaţă, flăcăii umblă prin sat şi aruncă cununiţe de sînziene pe la casele unde stau fetele de măritat. Se spune că, în noaptea de Sînziene (23 spre 24 iunie), se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pămînteană. Cu acest prilej, în foarte multe zone din ţară se fac pomeni pentru morţi, de moşii de Sînziene. Florile culese în ziua de Sînziene, prinse în coroniţe sau legate în formă de cruce, erau duse la biserică pentru a fi sfinţite şi erau păstrate, apoi, pentru tratarea bolilor sau alungarea tuturor relelor. De altfel, acum, o dată cu venirea verii, era un bun prilej pentru culegerea plantelor de leac, toate avînd o eficacitate sigură. În noaptea de Sînziene răsare şi floarea albă de ferigă, care aduce noroc celui care o va culege. Tot în noaptea dinaintea sărbătorii, fetele obişnuiau să pună sub pernă flori de sînziene, în speranţa că astfel îşi vor visa ursitul. Femeile căsătorite aveau alte griji, astfel că îşi înfăşurau cu sînziene mijlocul. De asemenea, fetele obişnuiau ca, în timpul zilei, considerată o perioadă extrem de benefică, să se supună descîntecului de întors inima unuia către altul, de unde se poate vedea că aproape toată ziua era dedicată în special iubirii. În medicina populară, sînziana este folosită pentru foarte multe boli, dar trebuie culeasă în zorii zilei. Se spune că sînzienele puse în apa de baie întăresc copiii slabi şi sensibili, acest procedeu fiind folosit şi pentru tratarea frigurilor. Roua căzută pe flori în noaptea de sînziene vindecă bolile de ochi şi piele.