Poate fi, acest an, un timp mănos pentru Nordul nostru liric? Mă încurajează să cred că va fi aşa deoarece încă de la sfârşitul anului trecut au apărut aici cărţi de referinţă pentru poezia românească. Dacă aş aminti volumul „Pietre din potop” de N. Scheianu ori „Umbra nu îşi împarte prada cu nimeni” de Echim Vancea au devenit cărţi vestitoare pentru împlinirea poetică a acestui început de an liric. Dreptatea valorii s-a confirmat prin apariţia volumului „Acte adiţionale la foaia de observaţie” de Ioan Dragoş pe care l-am anunţat recent. Pentru a nu avea timp de respirat în voie, Ioana Ileana Ştetco ne-a dăruit volumul „Ai să dai seama, Doamnă!” (Editura Şcoala Ardeleană 2016) care este o piatră serioasă la construcţia lirică a acestui an din Maramureş. Nu fac aceste afirmaţii dintr-un orgoliu local ci pentru că aşa este. Şi nu o spun eu ci mai ales criticii care au reacţionat repede la aceste apariţii. Volumul Ioanei este o revelaţie de la formă grafică până la „lucrătura textului săvârşită nu numai cu o atenţie meşteşugărească ci şi cu o lăuntrică responsabilitate” (Gheorghe Grigurai). Coautor al cărţii este artistul de anvergură Mihai Olos prin tulburătoarea sa grafică. De altfel, Ioana este un spirit liric temerar deoarece şi-a pus creaţia sub lupa celor mai exigenţi critici ai poeziei. Pariul a fost câştigat de autoare iar comentatorii au rămas convinşi. Volumul pe care vi-l anunţ are un cuvânt înainte scris de criticul Al. Cistelecan care, după opinia mea, este unul dintre cei mai avizaţi comentatori ai poeziei actuale. Când am primit cartea am fost sedus de titlu: „Ai să dai seama, Doamnă!” care multă lume ştie că îl găsim în nuvela lui C. Negruzzi „Alexandru Lăpuşneanu”. Repede m-am dus la carte să-mi reamintesc întâmplările istorice. Doamna care, să convenim, a dat titlul cărţii Ioanei este Ruxandra, soţie, fiică şi soră de domn. Figura ei avea acea frumuseţe care făcea, odinioară, vestite femeile din România şi care se găseşte rar acum, degenerând cu amestecul naţiilor străine. Dar ea era tristă şi tânguitoare ca floarea expusă arşiţei soarelui. Pe Vodă îl cinstea ca bărbat, ar fi vrut să-l iubească dacă ar fi aflat în el cât de puţină simţire omenească. Lacrimile jupâneselor văduve care se vărsau la uşa ei cereau răsplată pentru sângele pe care-l varsă Vodă. Zadarnic l-a rugat să oprească sângele care-i dădea puterea. „Judecă că după viaţă este moarte şi că şi Măria Ta eşti muritor”, îi spune Doamna. Ba îi mai spune că o jupânească cu cinci copii s-a aruncat în faţa rădvanului arătându-i un cap în poarta cetăţii. „Ai să dai seama, Doamnă! îi zice, că laşi pe bărbatul tău să ne taie părinţii, bărbaţii şi taţii”. Îi promite de formă. Dar a doua zi la ospăţul de pomină îi omoară pe cei 47 de boieri potrivnici. Prizonieră într-un spaţiu străin – palatul – Ruxandra pare a fi un înger căzut în infern. Pentru a se salva, ea şi fiul, blânda Doamnă acceptă să fie mâna pedepsitoare a destinului. Doamna a lăsat amintirea unei figuri luminoase în cronici. Dar autorul i-a dat fiorul dramatic. Nu am uitat de unde am plecat. Micul ocol prin substanţa nuvelei mi-a luminat calea spre poezia din cartea Ioanei. Ne mai face să înţelegem că nu este folositor să facem confuzie între autor şi stările lirice care ni le propune. Aşa că Ruxandra-Ioana este purtătoare de mesaj interior „profesează nu doar un echilibru între confesiune şi viziune, ci şi unul între angoasă şi reverie, ca şi între impetuozitatea imaginativă şi stilizarea ei în arabescuri. Carnetul de fapte cu care se prezintă la judecată (nu atât de încărcat ca al Doamnei Ruxandra, fireşte) transformă poemele într-o retrospectivă biografică deopotrivă hieratizată” decupează criticul prefaţator din harta mare cu diferite forme de relief sufleteşti. Ioana-Ruxandra, vecina de la şcoala de fete ştie foarte bine că în doze suportabile, iubirea pentru poezie se face cu jertfa de a rămâne frumoasă în lirica noastră feminină. Uneori foarte frumoasă. Ruxandra-Ioana merg mână în mână pentru desluşirea sufletului omenesc întru salvarea lui. Una cu otravă, cealaltă cu măreţia Cuvântului. Când Ioana se desparte de Ruxandra devine „farmacista rafinată a melancoliei existenţiale”. Şi în acest volum este relevantă „personalitatea stilistică puternică, năvalnică ca o alunecare de teren”. Zic şi eu ca jupânul cititor: „Ai să dai seama, Doamnă!”, pentru valoarea acestei cărţi. Acolo, sus, în turn, pe metereze privind la noi printre creneluri.
