În fiecare an, la 23 august, se cuvine să ne amintim, cu pioşenie, de marile sacrificii şi jertfe pe care le-au dat poporul român, brava sa armată în anii celui de-al Doilea Război Mondial. Sigur, 23 august 1944, prin proclamaţia regelui Mihai şi arestarea unei părţi a Guvernului Ion Antonescu, a fost un moment crucial pentru soarta războiului, care a fost scurtat cu peste 200 de zile, evitîndu-se astfel alte catastrofale pierderi de valori materiale, dar şi de vieţi omeneşti. În conflagraţie au pierit circa 60 de milioane de militari şi civili.
Războiul, declanşat de Germania hitleristă, care, în insaţietatea lui Hitler şi a nesăbuiţilor săi generali, voia nu numai un extins „spaţiu vital”, dar şi dominarea lumii, între multe alte „faţete sîngeroase”, s-a soldat cu milioane de prizonieri, a căror soartă a fost la fel de tragică, atît a celor căzuţi în lupte şi capturaţi de armatele germane, cît şi sovietice.
Potrivit Dicţionarului Enciclopedic „Armata română în al Doilea Război Mondial” de Al. Duţu, Florica Dobre şi L. Loghin (Editura Enciclopedică, 1999), pierderile României în acest război s-au cifrat la 930.171 de oameni, din care 92.620 morţi, 367.966 dispăruţi, 135.620 dezarmaţi, iar după 23 august 1944 şi 333.966 răniţi.
După cum subliniază dr. Ilie Schipor, în „Pagini dramatice din istoria României: Prizonierii de război”, „mai dureros ni se pare faptul că, aproape fără excepţie, prizonierii români luaţi de către forţele sovietice sînt prezentaţi – (în cărţi, studii, articole, comunicări etc.) – drept dispăruţi”. Istoricul în cauză a studiat, în ultimii 4 ani, peste 3.400 de dosare din arhivele militare ruse, constînd că „sînt înregistraţi 3.899.397 prizonieri, proveniţi din 65 de state ori entităţi naţionale, din care 181.967 proveneau din armata română”. Aceştia reprezentau 4,67% din străinii deţinuţi în cele 350 de lagăre sovietice, care au funcţionat între 1 octombrie 1939 şi 30 aprilie 1956 pe teritoriul URSS.
Rata mortalităţii în rîndul prizonierilor români a fost de 28%, fiind dublă faţă de ponderea deceselor din totalul celorlalţi prizonieri.
Peste 20.000 de prizonieri români au fost încorporaţi în diviziile de voluntari „Tudor Vladimirescu” (1943-1944) – „lămuriţi” între alţii, de cominterniştii Ana Pauker, viitorul ministru de externe al României, şi de politrucul Valter Roman Neuerlander), care a devenit general – şi „Horea, Cloşca şi Crişan” (1945). Doar 11,20% dintre prizonierii români au acceptat să intre în aceste divizii. La 20 ianuarie 1945 – cînd procesul capturării militarilor români, inclusiv al celor dezarmaţi imediat între 23 august şi 12 septembrie 1944, cînd a fost semnată fără condiţii Convenţia de armistiţiu la Moscova – cca 150.000, deşi regele Mihai proclamase „întoarcerea armelor” contra Germaniei naziste, în lagărele de muncă forţată şi spitalele speciale sovietice, erau deţinuţi 149.779 prizonieri (6 generali, 4.355 ofiţeri, 145.418 subofiţeri şi soldaţi). Alţi 9.717 au fost încadraţi în Divizia „TV”, iar aproape 32.000 înregistraţi ca decedaţi. Ceea ce conduce la concluzia – menţionează dr. Ilie Schipor – că, „pînă la începutul anului 1945, au căzut în prizonierat doar 190.556 militari români”.
Într-o statistică sovietică, publicată la şase luni după încheierea războiului, în 2 noiembrie 1945, se consemnează că numărul prizonierilor români era de 236.420, faţă de 541.530 maghiari, 47.393 italieni şi 2.332 finlandezi. Numărul germanilor capturaţi era de 2.293.269 militari.
După statisticile oficiale ruse din anul 2000, numărul maxim al prizonierilor de război decedaţi în URSS ar fi de 50.959 români, 3.553 moldoveni, cca 1.100 bucovineni, tătari, ţigani, bulgari din fosta Românie Mare.
Întrucît mai bine de 1/3 dintre cele 350 de lagăre din URSS, mai ales în anii 1942 şi 1943, nu au ţinut evidenţa nominală a decedaţilor, unele arhive au fost distruse sau au dispărut – bănuim de ce, nu?! – înainte de a fi predate la Direcţia Generală pentru prizonierii de război a Comisariatului sovietic pentru Afaceri Interne.
În total, la 1 martie 1947, în URSS mai erau deţinuţi 41.183 cetăţeni ai României (37.979 etnici germani, 1.743 maghiari, 1.335 români etc.), unii fiind prizonieri şi alţii deportaţi – între ei şi germani din Vişeu – Maramureş, care au „trăit” cea mai cruntă şi dureroasă soartă din viaţa lor.
Acum, în preajma marcării zilei istorice de 23 august 1944, este normal să rememorăm cîţi cetăţeni români au căzut jertfă sau au îndurat suferinţele acestui război nesăbuit, cîte văduve şi orfani de război şi-au jelit soţii, taţii, fraţii căzuţi în lupte – vorba vine la o „datorie” care n-o doreau, impusă cu sila de „dictatorii” lumii de atunci – dar şi să le cinstim memoria binemeritată spre a nu fi uitată de urmaşii lor, dar nici de generaţia de astăzi.
