Vacile sunt peste tot în Georgia; la periferiile oraşelor mari, în pieţele oraşelor mai mici, împrăştiate prin nesfârşitele stepe aproape deşertice din est sau adunate în turme imense în asprele zone ale Munţilor Caucaz. Se plimbă liniştite pe străzi, pasc la intrarea în anticele mănăstiri. Într-o seară, la Tbilisi, am găsit o văcuţă în toaleta restaurantului unde am luat cina. Îmi zâmbea serafică dintr-un tablou ce ţinea loc de oglindă. Mă privea cu tandreţe, serafică, inocentă. Sunt însă locuri în Georgia pe care vacile par să le prefere, locuri unde iarba are poate un gust mai dulce. Ştiţi unde? În împrejurimile fabricilor ruginite din epoca sovietică. Au fost vremuri, nu foarte îndepărtate, când omul a crezut că poate să se lipsească de agricultură şi păstorit şi să le înlocuiască repede, în numele modernităţii, cu industria; a crezut că poate să şteargă din aproapele său talentul, creativitatea, identitatea, în numele unui nou ideal numit colectivism; a crezut că poate să-L înlocuiască pe Dumnezeu cu o nouă religie numită ”comunism”.
În Georgia, mica provincie a nesfârşitei Uniuni Sovietice, în puţine decenii, tradiţii, obiceiuri, moduri de viaţă vechi de secole au dispărut, devorate de o nouă doctrină. Turmele de oi şi vite au fost exilate în cele mai izolate locuri ale ţării; păstorii au părăsit văile fertile şi s-au retras în munţi. Nu mai era loc pentru ei în Georgia socialistă, cea care se închina noilor ”divinităţi”: progresului, muncii, industriei. Idoli fără inimă. Azi, singura urmă din acel ideal nebunesc sunt carcasele ruginite a ceea ce altădată erau ”glorioasele” fabrici sovietice, cele care ar fi trebuit să producă un ”om mai bun”. Ce nebunie! Cum poate omul să devină ”mai bun” când în mod conştient şi cu violenţă este lipsit de identitate, de libertate, şi se încearcă să i se şteargă aspiraţia lui naturală către divin?
În ”glorioasele„ fabrici sovietice, omul muncea ca un automat, făcând mereu aceleaşi operaţiuni, înconjurat de alte automate, prins într-un mediu rece şi lipsit de viaţă. ”Omul industrial” lucrează, câştigă, dar aproape niciodată nu vede, nu atinge fructele mâinilor sale. Vacile nu aduc bani, ci carne, lapte, brânză. Sunt calde, vii, fiecare e diferită de cealaltă. Iată de ce îmi place imaginea văcuţei georgiene care se plimbă liniştită în împrejurimile unei vechi fabrici sovietice. În această imagine văd visul întoarcerii noastre la natură, la acea dimensiune a omului care are nevoie să privească spre Dumnezeu, spre divin, spre acolo unde orice om, care nu e complet anesteziat de societatea de consum, simte că poate găsi singurul răspuns la propriile limite şi nesiguranţe. Şi iată că astfel liniştitele văcuţe din Georgia devin pentru omul de astăzi o speranţă, o promisiune! Nu este încă prea târziu – mă gândesc – să o luăm din nou în direcţia bună.
Claudio BONAFINI
