Cu Gavril Ciuban poezia românească nu s-a păcălit. Când a mizat pe harul Poetului din Vişeu de Sus a fost lumină în jur dar şi o nevoie mare de oameni serioşi pentru a stăpâni Cuvântul. Precum străbunii noştri stăpâneau Munţii. Că între Poezie şi Munte este o dalbă asemănare: se tocesc foarte greu. De aceea iubitorii de Cuvânt şi de Pietrosul (eu numai de Gutâi) sunt aleşi, nu ştiu de cine, deoarece dau dovadă de cutezanţă. Gavril Ciuban întruchipează vocaţia subtilităţii realului. Adică el vede ceea ce nouă nu ne este dat. De aceea fiecare întâlnire cu el este un prilej de uimire, deoarece de fiecare dată poţi fi sigur că a descoperit o sămânţă rară. Şi asta din simplul motiv că el umblă prin singurătăţi numai de el ştiute, croieşte cărări pentru cei ce se încumetă spre vârf. Nu numai cu raţiunea ci mai ales cu rostirea. Acolo pe o fâşie de cer stă scris: „Şi cât de senină-i durerea curată/ suflare ce arde numai o dată/ pe toţi luminându-i/ în stingerea ei/ cu nesfârşitele versuri nescrise/ ce apucă să tacă/Amin”. Cu o vreme în urmă Ioan Alexandru îmi vorbea despre rostirea poetică ca fiind una nucleară. Am priceput mai târziu tâlcul. Ajutor mi-a fost şi Gavril Ciuban ce pe bună dreptate îşi zice Al Vaserului. Cum pe la noi prin sat sunt oameni cu nume de forme de relief: Al Dâmbului, Gavril Ciuban ştie cum „fulguie din adâncuri ca hăurile printre piscuri, acea zare a nevăzutului spre care ne îndreptăm căci e limpede starea noastră de pelerini” (I.A.). Poetul nostru se mai ocupă şi de miracolul lumii. Pentru această îndeletnicire numai de el ştiută, cheamă în ajutor cuvintele pentru a desluşi mirările şi jocurile, bucuriile şi durerile. Ca un generos ce este Poetul ni le dăruieşte. Oare ce este poezia? Gavrilă socoteşte că este un dor pentru semeni. După atâtea căutări, prin munţi ori prin văi umbroase, iată, ne dăruieşte diamantul din Cuvinte.
Despre Valea Râului (Wasser) a scris multe poeme ca să descopere că acel spaţiu este inepuizabil. Aşa mă îndeamnă gândul să cred că prin Gavril Ciuban a învăţat să vorbească apa şi să doară piatra. Apoi, ruga brazilor şi tânguirea ulmului i-au dat tonul pentru rostirea lirică: „plutonul de umbre se scurge pe-un plai/ năruit sub ţeasta roasă a lumii/ se petrec mai întâi arţarii cu albe făclii”.
Scriu acest text în locul unei călătorii neîmplinite spre Vişeu de Sus. Unde prietenul Gavril Ciuban, în 28 februarie face un popas cu prieteni şi apropiaţi. Un sfat de oameni care-l preţuiesc. Sunt alături de el. Mai ales că el se consideră Al Vaserului iar eu (şi nu numai eu) îl consider pe Gavril Ciuban Al Poeziei. Că ştiu bine că el a fost destinat să fie în livada cu prieteni unde cresc flori de toate felurile. Mirosul lor se simte şi iarna. Sau mai ales pe ger.
