Feţe ale zeiţei Clio • Regele Mihai între o abdicare demnă şi una silită

La 30 decembrie 2016 se împlinesc 69 de ani de la sfîrşitul monarhiei hohenzollerniene în România, prin actul de abdicare din 30 decembrie 1947 semnat de regele Mihai „pentru mine şi pentru urmaşii mei de la Tron, renunţînd pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca rege al României”, în „interesul poporului român”, lăsînd „poporului român de a-şi alege noua formă de stat”.
Regele Mihai a calificat abdicarea ca una forţată, silită de liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej şi şeful guvernului pro-moscovit dr. Petru Groza, instalat în 6 martie 1945, care apreciau abdicarea ca un „divorţ amiabil”.

1. Şi n-au venit anglo-americanii

Sigur, se pot face multe interpretări ale abdicării şi istoricii de după 1948, dar mai cu seamă după 1990, le-au făcut în memorabile tratate, studii şi cărţi dedicate acestui moment crucial în istoria României, cînd a devenit republică.
În acel sfîrşit de decembrie 1947, România era singura ţară din centrul şi sud-estul Europei cu regim monarhic. În 1948, numai 11 state europene aveau regim monarhic, iar 20 erau republici. În prezent, dintre cele 46 de state europene, 34 sunt republici şi 11 monarhii.
Fostul suveran Mihai „de România” rămîne, indiscutabil, ca o personalitate istorică, dar controversată, de care se leagă actul de la 23 august 1944, arestarea şefului statului Ion Antonescu, care, în final, în 1946, a fost, împreună cu alţi miniştri, executat ca trădător şi criminal de război!
La Londra regele Mihai a cunoscut-o pe prinţesa Anna de Bourbon-Parma, cu care s-a căsătorit în iunie 1948 şi care i-a dăruit cinci fete: Margareta (1949), azi moştenitoare a regelui şi custode al Coroanei, Elena (1950), Irina (1953), Sofia (1957) şi Maria (1964). Paradoxal, dar dr. Petru Groza i-a prezis regelui, înainte de a semna abdicarea, că va avea „cinci copii”. Din nefericire, nici un fecior, ca moştenitor.

2. Cum să abdici demn în faţa unei imense averi?

Era greu pentru regele Mihai şi regina mamă, Elena, să părăsească tronul la 30 decembrie 1947, cînd aceştia dispuneau de o imen­să avere din Domeniile Coroanei şi patrimoniul fostei Case regale. Este vorba de bunurile trecute la 22 mai 1948 în proprietatea statului român, constînd din 15.190 ha teren arabil, 136.990 ha păduri, 29 castele, 114 palate în diferite zone ale ţării, 16 castele de vînătoare (totalizînd 3.168 de camere), 3.991.502 acţiuni la importante bănci şi întreprinderi industriale, bijuterii, tablouri, yacht-uri şi alte bunuri „în valoare de sute de miliarde lei” (ziarul Scînteia, 24.05.1948).
După anul 2000, regele Mihai şi-a redobîndit „averile”, unele dintre ele – au afirmat unii comentatori – obţinute pe căi ilicite. (Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi, vol. IV – Mihai, Editura Tipo Moldova, 2010, p. 230). Între acestea se află Castelul Peleş, domeniul regal Sinaia, Castelul Săvîrşin, Trenul regal etc.
În anii 1946-1947 se crease „marea speranţă” că „vin anglo-americanii” să salveze România de sub „ocupaţia stalinistă”. Nu numai regele, ci şi liderii partidelor istorice, în special Iuliu Maniu, elita şi o bună parte din populaţie credeau în această izbăvitoare „venire”! Mare a fost însă dezamăgirea cînd s-au văzut lăsaţi pradă ocupaţiei ruse.
În timp ce Stalin îl „curta” pe Mihai, oferindu-i Ordinul „Pobeda” (Victoria), preşedintele SUA, Harry Truman, îl decora doar cu o simplă Medalie „Legiunea pentru Merit”. Mai mult, sfidător, Stalin a refuzat oferta regelui de a-i acorda o înaltă decoraţie regală!
„În rest, nici un fel de relaţii la nivel de şef de stat, nici un răspuns la memoriile pe care regele le trimitea preşedinţilor SUA, Franţei, precum şi premierului Marii Britanii. (Ioan Scurtu, op. cit., p. 176).
Aflat, în noiembrie 1947, la Londra la căsătoria principesei Elisabeta, moştenitoarea tronului Marii Britanii, cinicul Winston Churchill (fost premier şi vînzător al României lui Stalin în octombrie 1944), i-a întors spatele, iar şeful guvernului englez, Attlee, refuzînd orice demers în menţinerea regimului monarhic, i-a arătat un tablou, cu un apus sinistru de soare, întrebîndu-l ce părere are despre autorul pînzei? (Ioan Scurtu, op. cit., p. 187).

3. Eşecuri regaliste, înţelegerea de la Sighet şi iluzorii speranţe monarhiste post-decembriste!

O parte dintre guvernanţii români postdecembrişti au căutat să se folosească de relaţiile pe care regele Mihai le avea la familiile domnitoare din Europa, fiind numit „ambasador pentru integrarea României în NATO”, campania sa fiind un eşec costisitor, fiindcă România nu a fost primită în NATO în 1997, ci abia în 2004!
Deşi după 1990 s-a format Partidul Naţional Regalist, cu o „ramură” palidă şi în Maramureş, PNŢCD şi-a înscris în programul său ideea „restauraţiei monarhiei”. Opoziţia CDR-istă a lansat lozinca „mobilizatoare”: „Monarhia salvează România”. În aprilie 2008, regele l-a susţinut pe ginerele său, Radu Duda, candidat la preşedinţia României, afirmînd că, prin acest demers, „familia mea încearcă să unească şi să însănătoşească România de azi”. Dar după cîteva luni de campanie electorală, intuind că nu se bucură de încrederea alegătorilor, Duda s-a retras ruşinos din cursă. Se părea că regele Mihai „a renunţat definitiv la ideea restaurării regimului monarhic în România”. (Ioan Scurtu, op. cit., p. 231).
Nu au renunţat însă unii susţinători. În 7 februarie 2015 s-a semnat „ÎNŢELEGEREA DE LA SIGHET” între Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei, Fundaţia „Corneliu Coposu” şi Clubul PNŢCD, avînd ca scop final „restaurarea monarhiei constituţionale”. Această „înţelegere”, semnată la Sighet, „într-un loc devenit sacru prin jertfa elitei societăţii româneşti”, n-a găsit însă nici un ecou în ţară, rămînînd un „act mort”!
Un an mai tîrziu, în martie 2016, regele Mihai, bolnav fiind, s-a decis să se retragă din viaţa publică în „favoarea Principesei moştenitoare Margareta”, custodele Coroanei.
Cum o probează realitatea, monarhia n-are, ca regim constituţional, nici un viitor în România. Constituţia din decembrie 1991 (art. 148) interzice schimbarea formei republicane de guvernămînt. Cu toate încercările de preamărire, prezenţa Margaretei şi a lui Duda în viaţa publică nu este decît o palidă culoare străvezie pe tabloul „Apusului monarhiei hohenzollerniene” în România. Apus cert care a început acum 69 de ani la 30 decembrie 1947. Chiar împăratul Germaniei Wilhelm II, alungat de popor în 1918, spunea că „monarhia este ca virginitatea: odată ce o pierzi nu o mai regăseşti niciodată”. (Isabela Bricard, Dinastiile domnitoare ale Europei, 2003).