Cu sfinții ne-am lămurit… Dar cum stăm cu dracii în Maramureș?

Cu sprijinul Dvs, am lămurit cum stăm cu sfinții de Maramureș. Avem. Atât pe Sf. Iosif Mărturisitorul, ortodox, cât și pe Ioan de Nepomuk, protector al minerilor și al înecaților.
Dar am aflat de la dvs că mai sunt: doi importanți sfinți maramureșeni, unul ortodox ucrainean – Sf. Cuvios Alexie Carpatinul, pătimitorul de la Sighet. Celălalt, catolic (atât greco, cât și romano) ucrainean: fericitul Martir Teodor Romja. Alt cititor ne atrage atenția asupra Sf. ierarh Alexandru, mucenic și mărturisitor al credinței, Episcop de Maramureș și Mitropolit al Bisericii Greco-Catolice (nerecunoscut de autoritățile civile comuniste), mort în închisoarea comunistă din Gherla!
Dar ce ne facem cu cealaltă parte? Cu… cealaltă extremă? Da, pare extrem să vorbești despre draci, însă de crezi în unii, nu-i poți ignora pe ceilalți, teoretic, coexistă! Unde ne sunt dracii de Maramureș? În primul și-n primul rând, ei sunt pictați superb în bisericile vechi. Mai puțin superb în cele noi.

Dar să dăm cuvântul specialiștilor, care au parcurs toate bisericile vechi și „au citit” printre picturi. Unul e Ion I. Solcanu, cunoscut drept politician odinioară, dar mai ales istoric și specialist în arta medievală: „Pictorii bisericilor maramureșene inspirându-se din cărți populare, au avut drept scop determinarea credincioșilor în respectarea moralei creștine, sugerându-le, prin forța imaginilor, chinurile veșnice la care vor fi supuși în viața de apoi, în caz că păcătuiesc”.
De altfel, în scenele cu Purgatoriul, dacă observați, diavolii chinuie anume persoane, anume tipologii. Se regăsește acolo cămătarul, bețivul (Cuhea), omul lacom, clevetitoarea, mincinosul (Poienile Izei), ucigașul (Desești), crâșmarul (Ieud Deal), morarul (Desești) etc. Tot în Iad, în chinuri, ajung, conform picturilor străvechi din bisericile maramureșene și o seamă de practicanți ai unor situații deloc obișnuite la acea vreme. Avortul e incriminat și pedepsit (Poienile Izei, Ieud). Dar și „femeia care nu face coconi”. Pe ea se încolăcesc șerpi, care-i sug de la sân chiar. La Cuhea apare și „fărmăcătoarea”, vraciul satului, femeia care face vrăji… Dar apare și „femeia curvă”, ce strică casa altuia, sau „a umblat pe unde nu trebuie”: Cornești, Călinești, Rozavlea, Bârsana, Șieu etc. Apare însă și „feciorul cel curvariu”! Cu rezerva că păcatele existau și în zona credinței, sunt pedepsiți și călugărițele curve sau călugării curvari (De­sești, Ieud Deal). Mai apare și leneșul, cel ce doarme duminica în timpul slujbei (Borșa), cei ce „Beau și se veselesc, la moarte nu se gândesc”…”cei ce lucră dumineca”. Buuun, și-acum, categoria grea. Birăul, adică primarul. Șpanul, un lider de zonă, la fel. Giurații, adică judecătorii din sfatul sătesc sau chiar judecătorii reali, sunt pedepsiți și ei, în mintea moroșanului nostru simplu, direct. Tot el nu iartă minoritățile ce i-au greșit, ori chiar străinii. Pentru că în scene din Purgatoriu apar jidovi, turci, tătari (în mai toate bisericile), în plus apar țigani la Poienile Izei, iar la biserica din Cornești apar muscali și curuți, iar la Desești apar frânci! Cu ce-au greșit aici, doar istoria știe.
Cu un drum, am avea de amintit, cu sprijinul montaniardului Ionică Pop, câteva toponime. Nu știm de unde vin cât că ele există, în Maramureș.
„Avem Valea Dracului de la Sermetieș-Budești, apoi Biserica Dracilor de la Măgura Glodului, avem de asemenea Pârâul Dracului din Cheile Babei, de la Coroieni”, locuri ce ar merita văzute o dată în viață, zicem. Nu foarte iubite de localnici, din diverse motive. Apoi, arta la rândul ei poate genera reprezentări „drăcești”.
Acel celebru „cub rubik” maramureșean, Steaua Dracului, rebotezat foarte pudic și la modă drept „steaua dacului”, are logică și firesc doar în prima variantă.
La fel, suita de draci a sculptorului sighetean Ioan Bledea, superbi, are firescul său. Interesant, în Sighet se mai află o interesantă aluzie „drăcească”, celebrii Gargui de la colțurile Bisericii reformate, cea mai veche biserică din Maramureș, de departe. Sigur, garguii sunt ceva mai mult, au apărut în arhitectura franceză încă din anii 600, erau Gargouilles la francezi și Gargoyles la britanici. Dar și grecii au avut, la Templul lui Zeus! Un fel de dragoni cu aripi de liliac inițial, apoi cu fețe de lup, de obicei ca terminații ale sistemelor de ciotorne, simbolizau răul și păcatul. Și nu doar în Evul Mediu european, ci și la greci, romani, egipteni, etrusci. Noi i-am pictat în bisericile vechi, să sperie creștinii. În cele noi, cu iertare, sunt doar haioși, un amestec de pictură naivă și de kitsch absolut de râs. S-or fi schimbat vremurile, dar dacă vedeți scena Iadului de la intrarea în biserica Cimitirului Vesel din Săpânța, pictura e haioasă, sugerează cel mult naivitate. Nu e singura, la fel e peste tot, în biserici noi, din Borșa în Fărcașa și-napoi. Cu mostre în foto.
În fine, găsim Dracul și-n natură. Vrem nu vrem, este. Dacă la vară și după ploaie vedeți dintre frunze ieșind niște degete roșii urât mirositoare, sunt Degetele Diavolului-Xylaria Polymorpha, o ciupercă necomestibilă, dar nu otrăvitoare, urât mirositoare, adusă, culmea, în Europa, de soldații australieni, pe tălpile bocancilor. Iar dacă umbli pe înserat prin pădure, sau chiar noaptea, și auzi un lătrat gutural, neomenesc, ieșit parcă din Iad, nu te speria, nu te pune-n genunchi, nu te apuca să faci cruci. E țapul de căprior, așa face când se simte în pericol. Animăluțul acela frumos de altfel, când se simte în pericol, scoate un sunet demn de filme horror.
Avem deci și aici, în plină enclavă foarte creștină, în Maramureș, „urme de draci”. Unele frumoase, altele nu. Dar așa cum am convenit, singura șansă să scapi e să nu crezi, nici în Bine, nici în Rău. Nici în Rai nici în Iad. Altfel, trebuie să ți le asumi ambele. Cu tot cu reprezentarea noastră maramureșeană a răului, fie ea naivă!