În ultimii ani, niște români, care se numesc oameni politici, fac abuz de utilizarea unui cuvânt măreț, nobil, care ne definește în lume. Cuvântul POPOR! Folosit precum aerul. Că se potrivește în discurs, ori nu se nimerește în armonia lingvistică, el, cuvântul, este pus în vârful steagului. Apoi, se formează sintagma popor român și cu asta mesajul atinge ținta. Așa se învârte morișca propagandei. Și ce-i prea mult nu-i sănătos! Cuvintele acestea sunt sfinte, trebuie ocrotite, respectate și folosite cu măsură. Măsura lucrurilor, cea prețuită de antici. Apoi, unii dintre cei care doresc să urce pe scara puterii socotesc că ei sunt poporul. Nu, oameni buni, voi faceți parte din popor, așa că este o greșeală de logică să te împroprietărești cu tot Raiul.
Mai lăsați și altora o livadă, un pom, o vâlcea, un ogor, pe care noi cultivăm alte plante neplăcute vouă. E multă exagerare că vă confundați numai voi cu poporul. Și pe noi, ceilalți, cui ne lăsați? Vecinilor? Dar ei au popoarele lor. Iar cei uitați de voi suntem cam mulți. Și noi credem că toți cei care vorbim Limba Română facem parte din poporul român. Deci nu vă jucați cu împărțirea sacilor, ca la batoză. Juristul Valeriu Stoica mi-a amintit că discursurile umflate au fost folosite cu succes în Europa, după prima bătaie, pentru cucerirea puterii de către lideri deșurubați pentru instaurarea regimurilor politice autoritare. Și nu a fost bine în lume! Chiar nu învățăm nimic din istorie?
Tresar că orele de istorie s-au redus de la învățare. Nici despre experiența tragică din a doua bătaie nu știu prea multe noile generații. Sincopele memoriei istorice duc la surprize cu multe întrebări. Cert este că a renăscut și a crescut discursul populist, mai ales în perioade de criză politică și economică. Și neapărat în campania electorală. După cum vedem, această bătălie pentru Cotroceni cunoaște felurite fețe. Și urâte! Ciudate și urâte înfățișări. În acest context, năvălesc peste noi și stări în care cuvintele sfinte sunt pângărite prin repetiție. Goală de conținut! Obositoare, de parcă am fi un popor de surzi. Poporul, des invocat în discursuri sforăitoare, nu mai este format din cetățeni, ci doar din adepți care plâng sub tricolor. Ceilalți, am rămas să circulăm prin lume sub diferiți termeni disprețuitori. Picurați cu suficienți stropi de ură. Și de vrajbă! Cine iubește poporul nu îl învrăjbește, ci îl ține laolaltă!
Cine le dă voie celor care au confiscat termenii identitari că numai ei sunt poporul român? Aceasta este sămânța tristă a dezbinării. Și o viziune egoistă asupra istoriei. De ce? Pentru putere! Mie îmi spunea poetul Gheorghe Pituț că puterea este fruct divin, cine apucă să o guste, i-asemeni celor ce beau vin, în cer la cramele auguste. Dincolo de versuri, este clar, din beția puterii nu te trezești prea repede. Vin alții și te zgâlție de umăr. Odată unii, apoi alții. Această perindare a fost numită de greci democrație. Care s-a petrecut prin vreme ba pe față, ba pe dos. Eu socotesc că acum democrația este cu fața spre noi.
Dar și acest cuvânt este de multe ori refistolat și spus după interese și folosit obositor de mult. Parcă utilizatorii ar dori să-l golească de conținut. Și nu de puține ori chiar reușesc. Și atunci nici demos, nici kratos nu își găsesc liniște nici măcar în agora ateniană. De unde, aceste cuvinte puse laolaltă au pornit în lume, să definească puterea poporului. Nu mofturile unui personaj trecător pe la Curțile Orgoliului, de foarte multe ori păguboase. Cuvintele mărețe, cu sintagma lor, își cer dreptul la demnitate și nu doresc să slujească într-o țară cu prea multe butoaie goale. Și atunci caută definiția corectă a democrației reprezentative, care exprimă voința cetățenilor.
Ne paște și haiducia unor mofturi periculoase, tocmai din partea celor care abuzează de folosirea cuvintelor mărețe. Cum ar fi negarea rolului partidelor în viața democrației. Dacă acestea nu mai fac față lumii așezate pot fi reformate, dar nu desființate, că ne întoarcem în perioada cu apucături ciudate și periculoase în viața noastră politică. Din păcate, nu se ia în seamă că rostirea și scrierea cuvântului fac parte din trupul nostru și sunt partea cea mai rezistentă a trecătoarei noastre ființe. Îmi spunea Nichita, într-o seară de martie în Maramureș, că suntem ceea ce iubim cu adevărat. Culoarea cea mai scumpă este culoarea limbii române.
Dar și aici își face loc ademenirea, ca formă a erorii. Sau absurdul, ca sublim ratat, unde se desfată ciudatul râs al rațiunii politice. Nu vă lăsați provocați de superstițiile unora care se laudă repetat și în gura mare că sunt români, fără măcar să știe taina acestei speranțe umane care este limba română. Mai ales acum, luciditatea și încrederea sunt necesare pentru a nu ajunge ca nemulțumirea să devină furie, stare speculată de populiști și demagogi. Tensiunea campaniei electorale, cu decizii fără explicații lămuritoare, a scos la iveală o exprimare vulgară a multora dintre aspiranții la putere, dar, din păcate, și a susținătorilor. Aceasta este starea de fapt percepută de mine.
De cât se bat cu pumnii în piept profitorii vorbelor goale că iubesc poporul și țara, ajungi să te temi să folosești aceste cuvinte, ca nu cumva să fii luat unul de-al celor care le abuzează până le ucid. Fiecare cu părerea lui, dar să nu ne sfădim, așa cum s-au luat la vorbe poncișe și liderii de la Casa Albă. Aici, la noi, vorba poetului: limba română este patria noastră! Iar cuvintele ei odoare mărețe. Nu vă lăsați amăgiți de sirene. Că plutesc în jur zvonuri periculoase. Noi încotro o luăm? Cu cine votăm?
