Pe urmele/ideile celor mari • În lungul graniței Maramureșului, citând din Ion Th. Simionescu

Să începem cu începutul. Un mare om de știință a României vechi a parcurs întreaga graniță de-atunci a României, la pas. Apoi, a scris un reportaj lung în “Pitorescul României”, lucrare pe care o deține în colecție prietenul montaniard Ionică Pop. De-aici ideea. Cum ar fi să parcurgem Maramureșul pe limită? Păi, am făcut-o, doar că nu cursiv, ca el, ci pe etape, de-a lungul deceniilor de bântuit. Dar cine a fost omul?

“Ion Simionescu (n. 10 iulie 1873, Fântânele, județul Bacău, România – d. 7 ianuarie 1944, București) a fost un geolog și paleontolog român, membru titular (1911) al Academiei Române. Specializându-se în geologie și paleontologie, Simionescu a devenit în 1900 profesor la Universitatea din Iași la vârsta de numai 27 ani. După 29 ani de activitate la Universitatea din Iași, a fost chemat la Universitatea din București, pentru a-i succeda la catedra de geologie profesorului Sabba Ștefănescu.

În afara activității didactice și de cercetare, Ion Simionescu a devenit cunoscut și prin numeroasele sale cărți și activități de popularizare a științei în rândul publicului larg. I. Simionescu a fost învestit cu supreme, demnități științifice, începând cu cea de președinte al Societății Române de Științe (1930), președinte al Societății de Geologie (1932) și terminând cu aceea de președinte al Academiei Române (1940). Valoarea științifică deosebită pe care o prezintă colecțiile de mii de exemplare fosile mezozoice pe care Simionescu le-a adunat, prelucrat și lăsat Muzeului Paleontologic de Originale al Laboratorului de Geologie al Universității din Iași. Cărți publicate: Mănăstiri din țară, Satele din România (1926); Colțuri de țară (1934); Țara noastră (1937); Pitorescul României (vol. I-IV, 1939-1942); Tinere, cunoaște-ți neamul (1941);Flora României, ediția a III-a (1961); Tinere, cunoaște-ți țara! (1983); Tinere, cunoaște-ți arborii (1983)” – conform paginii dedicate Wikipedia.

Din Borșa a coborât spre Săcel, pe Valea Izei, apoi a trecut Gutâiul spre Cavnic. A trecut în revistă geologia, dar și antropologia, specificul satelor, al oamenilor, al sculelor.
“Maramureșul rămâne un colț svițeran (NR: elvețian) de la granița de nord a României. Nu este exagerare. Una din acele văi tăinuite din labirintul Alpilor, care te ademenește din depărtare, o ai înainte cât poți pătrunde cu privirea. E o adevărată covată pământească, pe fundul căreia curg Iza și Vișăul în lung, ale cărei margini se înalță în zid muntos, ce-o închide de jur împrejur. O singură poartă e tăiată către apus, pe unde ș-a făcut loc Tisa, ca să iasă la larg. Maramureșul rămâne astfel un ținut izolat în care cu greu poți răzbate trecând peste coamă de munți” – scrie prof. Ion Th Simionescu în 1939-1940.
Ce-am văzut noi? Având teritoriu mult mai mic de parcurs… marele geograf venea din Bărăgan, roată… am parcurs Maramureșul fix pe limite, sprijiniți și de montaniardul Ionică Pop.

“Pornim de pe Tisa cu zăvoaiele, acea zonă umedă considerată rezervație de interes internațional, cea care teoretic găzduiește lostrița, specie protejată internațional. Odată urca până pe Vaser, acum e aproape dispărută. Și în nici un caz nu de 1-2 metri lungime cum ar vrea-o presa… . Apoi, pe defileul Tisei, între Lunca la Tisa și Valea Vișeului. Urcăm în munții Maramureș pe vârfurile Pop Ivan, Șerbanu, Stogu-Copilaș, vârfurile Budescu și Bârsănescu, numite evident după satele ce aveau aici stâne. Apoi, de pe Ignăteasca spre obârșia văii Vișeului, cobori pe valea Țibăului sau mai bine, pe Jupania – Fântâna Stanchii spre Pasul Prislop. Până aici am fost pe granița cu Ucraina.De aici, pe limită cu Suceava puțin, apoi cu Bistrița Năsăud, pe creasta Rodnei, cu Gărgălău, Galațiului, Anieș, Mihăiasa, Negoiasa, apoi spre Bătrâna, coborâm șaua Pietrii, Muncelul Râios și dăm în pasul Șetref, ce desparte Rodnei de munții Țibleș. Continuăm pe Tarnița Fiadului, vârful Țibleș, Oușorul, vârful Zimbrului, apoi în Groșii Țibleșului. De aici, mergem spre Culmea Breaza, Aluniș, dealurile Vimei și cele ale Boiului ce fac deja granița cu Sălajul. Suntem pe Mesteacăn, trecem spre Vărai și vârful Prisnel, spre Dealul Mare și strâmtorile Țicăului. Ajungem la Culmea Codrului, pe limita cu Satu Mare, cu vârful Lespezi, cu coborâre la Ardusat. Trecem Someșul, la Seini, apoi pe vârful Comja, se trece în munții Igniș, pe vârful Pietroasa, urmat de Soci, Stânilor, Piatra Strungi, Călămari, culmea Rotundă, cu coborâre spre Huta Certeze, apoi în lunca Tisei îna­poi, la satul Piatra” – rezultă din brainstormingul nostru cu Ionică Pop.
Dar a meritat. Fie și numai pentru a confirma cele ce le-a văzut marele geograf al României.
„În cadrul impunător al munților stau închise dealuri din ce în ce mai joase. Privite de sus fac impresia unui aluat abia frământat în covata naturală. În acest ținut sunt îngrămădite satele, cele mai multe în lungul apelor curgătoare sau pe coasta mai înălțată a dea­lurilor. Pe vremuri de ploi putrede, revărsările apelor aduc pustiiri, dar și alunecări de straturi. De aici și marea sărăcie ce domnește în Maramureș. Ogoarele n-au stabilitate, n-au hrană bogată, fața pământului este mereu primenită” – scria el acum 80 de ani.