O veste care m-a cutremurat! A murit istoricul, profesorul, muzeograful, maramureșeanul Ilie Gherheș de Petrova. Bunul meu prieten! Omul care s-a dăruit vechimii Maramureșului cu argumente din documente. Rămâne un reper al istoriei noastre voievodale și naționale. A fost omul care mi-a deslușit multe enigme din istoria Ținutului. Că avea chei pentru multe secrete. În semn de omagiu pentru istoricul și prietenul Ilie Gherheș, voi naviga prin întâmplări ale vremii, cărora Ilie le-a descifrat umbrele. Nu de puține ori am căutat dovezi pentru a-mi răspunde la întrebarea: de ce prețuiesc istoria, în general, și mai ales istoria națională? Răspunsul a venit, în principal, din partea dascălilor care m-au învățat cum stăm cu lumea. Dascălii mei (ai noștri) făceau parte din prima generație de elevi care au fost instruiți de cei care au purtat spiritul Marii Uniri, la Alba Iulia. Erau dascăli prin satele de Vale ori în Marmația.
Așa i-am avut la catedră pe Fodoruț, din Desești, Balea, din Ieud, ori Paul, din Mara. Ei ne-au pus în legătură cu istoria, care nu se învăța la școală. Ne îndemnau să ștergem praful de pe cărțile vechi, să răsfoim colecțiile de ziare din arhive. Din această stirpe norocoasă face parte și istoricul Ilie Gherheș, de Petrova, unul dintre cei mai autorizați deslușitori ai istoriei Maramureșului și efectul ei asupra istoriei naționale. Când Ilie aprindea flacăra curiozității în preajma unui document, te convingea că discursul este în preajma adevărului relatat.
Deși unii spun că istoria este o știință inexactă, ea tinde spre adevăr, având ca aliat prețios documentul. Istoricul Ilie Gherheș nu-și permitea fabulații în jurul unei cronici documentare, ci utiliza interpretarea în contextul epocii. Scot din raft o carte a lui Ilie. Tocmai pentru a-mi susține afirmațiile de mai sus. Este vorba despre lucrarea „Dr. Vasile Chindriș – sub cupola idealului național”, carte apărută sub egida Bibliotecii județene „Petre Dulfu,” Baia Mare, 2019, sub veghea prietenului comun, dr. Teodor Ardelean. Încă din prima pagină, intrând în biografia celebrului ieudean, autorul consideră că „altarul postumității unei personalități este întotdeauna împodobit cu roadele faptelor sale, cu opera lucrătoare a idealurilor pe care le-a năzuit.”
Ilie Gherheș credea cu tărie că ”istoria este un exercițiu de sinceritate și că emoția patriotică este lacrima îngerului nostru păzitor.” Frumoasă profesiune de credință! Într-o vreme în care, din motive absolut bizare, istoria națională este alungată din școli, gest necugetat, care va avea urmări devastatoare, Ilie se încăpățâna, frumos și necesar, să ne fie dascălul de istorie. Sincer, documentat și curajos. Precum personalitatea lui Vasile Chindriș, ilustrată de iradierea documentarului biografic, care vine să ne contureze un lider ce a făcut istorie în această parte de Românie. Ilie, ca și mine, am fost mirați în bine, cum niște simpli prunci de țărani, cu părinți analfabeți, au ajuns să stea la masă cu elitele vremii în care au trăit. Și nu au stat degeaba, ci au câștigat ce au râvnit. Ce a cerut istoria pentru neamul lor.
Ce combustie miraculoasă s-a petrecut în Maramureșul începutului veacului trecut! Iar Ilie Gherheș avea harul de a ne transmite pulsul timpului cercetat, cu evenimentele lui decisive, într-un mod emoțional, dar și cărturăresc. Scria cu patima istoricului, dar fără patimi istorice. Este un fapt admirabil și necesar într-o vreme când tot mai mulți amatori învață păsările să zboare. Ilie face parte dintre cei care ne îndeamnă să mergem pe drumul sigur, ce ne duce mai aproape de fapta istorică întâmplată. Și nu visată. Am sentimentul că Ilie a împrumutat calitățile personajelor istorice despre care scrie. Această contaminare mi se pare firească. Ca un sculptor care nu se îndepărtează de arta figurativă. Aceea izvorâtă din real.
A fost un echilibrat comentator al fenomenului istoric românesc din Maramureș. Cu oameni providențiali, cu martiri, cu realități crude, cu pilde de viață, care trebuie să rezoneze în conștiința urmașilor. Vitregiți să-și învețe istoria care ne-a adus aici. Doamne ferește, să fim întrebați să spunem ai cui suntem, iar noi să nu știm răspunde! În cartea de care aminteam, Vasile Chindriș este decupat din istoria începutului de veac douăzeci ca un lider vizionar, temerar și întemeietor. Cu răspunderi mari în perioada aceea. Este relatată și o prietenie în cheia idealului național dintre Vasile Chindriș și savantul Vasile Pârvan. Cele patru scrisori ale lui Vasile Pârvan către maramureșeanul nostru și-au găsit în Ilie Gherheș un admirabil comentator.
Cum, printr-o întâmplare, le-am avut multă vreme în păstrare, am socotit că un istoric le poate încadra mai bine în frământarea vremurilor. Și nu m-am înșelat. Capitolul din carte este o mărturie elocventă. Ilie îmi spunea, cu vocea lui domoală, că avem nevoie de cărțile Maramureșului! Trăim un moment de secetă în învățarea istoriei românilor, dar și a altor neamuri. Diriguitorii învățământului românesc caută să alunge istoria din școli. Istoricul era revoltat. Striga adesea în scrisul lui: O să dați seama! Nu, nu, Ilie Gherheș nu a murit! El s-a retras în cărțile lui. Avem nevoie de istorici ca Ilie Gherheș, care ne-au vegheat memoria.
Ilie aștepta o minte de ispravă să pună istoria prima în catalog, alături de limba română. Cartea despre dr. Vasile Chindriș este o iluminare în timpul istoric al Maramureșului. Da, istoricii nu mor, ci se retrag în istorie. Unde locuiesc sub formă de cărți. Oricum, despărțirea de lumea pământească cu toate farmecele ei, se numește moarte. Apoi ne refugiem în amintiri care salvează memoria. Da, ne-a părăsit un istoric de rang al Maramureșului și al României. Istoria lui Ilie Gherheș nu se uită! Cât despre mine, mă încearcă supărarea mare că am pierdut un bun și valoros prieten din lumea pământească!
