Evenimentele interne și internaționale pot de multe ori să ne aducă în pragul uitării unor momente care ne bucură sufletul. Confuzia electorală de la noi, emoțiile schimbării de gardă în America, pentru mine au contribuit la amânarea cuvintelor necesare la timpul potrivit. Poate sunt și alte cauze. Cert este că revista Limba Română din Chișinău mi-a alungat uitarea. Nu uitarea din sonetele de la absolvirea Liceului Pedagogic – că și uitarea este scrisă în legile omenești –, ci valul de ceață de la urcarea muntelui. Luându-mi aliat o vorbă de pe ulița mea – că nu-i târziu niciodată să rostești cuvinte frumoase – spun că în prima zi a anului din acest an, istoricul, academicianul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, a împlinit vârsta de 70 de ani. Presa de toate felurile a fost mai uitucă decât mine. L-am întrebat și pe istoricul Ilie Gherheș, dar și el a intrat în aceeași ramă.
Deci cuvenitul portret de cărturar. Pe istoricul Ioan-Aurel Pop îl cunosc din perioada fastelor Cursuri de vară, de limbă, cultură și civilizație românească, inițiate în Maramureș de scriitorul Augustin Buzura. O manifestare unică în istoria culturală a Maramureșului, care a durat zece ani. Cursanților din multe țări istoricul le preda momente esențiale din trecutul nostru. Am fost împreună cu profesorii și cursanții prin mai multe așezări din Maramureșul Istoric. Doresc a spune că eșalonul cursanților era alcătuit din profesori, istorici, filosofi, artiști plastici, scriitori, dar și șeful gării din Praga. Așa l-am cunoscut pe istoric. Care a devenit un savant umanist, o figură proeminentă în spațiul românesc și universal. Un dascăl și un patriot între oameni, un istoric care veghează asupra limbii române.
Opera lui vastă îl recomandă ca fiind un istoric care face istorie. Părintele Necula l-a numit istoric printre voievozi, un voievod printre istorici. A transformat pasiunea pentru istorie în profesie. A acoperit un gol imens, a completat istoriografia românească a Transilvaniei cu perioada cea mai sensibilă, Evul Mediu. Și a făcut-o de înaltă ținută științifică. A integrat istoria Transilvaniei în istoria României. A reușit să răspundă tezelor abordate de istoriografiile maghiară și germană. Prezentarea adevărului despre trecut, fără ură și părtinire, are în academicianul și profesorul Ioan-Aurel Pop un stâlp de nădejde. După cum amintea și Dorin Cimpoieșu, istoricul este și un om al Cetății, luând poziții publice în situații în care nicio instituție a statului român nu s-a manifestat. Este vorba de decizia Budapestei din anul 2017.
În călătoriile mele cu istoricul prin Nord am avut mai multe dialoguri despre istoria acestui Ținut întemeietor. Am reținut pentru acest moment aniversar acest text mărturisit sub o poartă maramureșeană. „Vreau să vă spun că, pentru mine, Maramureșul este creator de țară românească – și nu cred că sunt multe țări, multe provincii în România care se pot mândri cu acest nume. Maramureșul este un miracol, în sensul bun al cuvântului. El este situat la extremitatea nordică a spațiului românesc, iar cei care susțin că românii au venit de undeva din Sud, relativ târziu, nu mai pot înțelege – când dau de Maramureș și când citesc cinci documente despre el cum s-a creat un nucleu de viață, cultură și civilizație românească, ce a dat țări în jur, fiind mai puternic decât centrul geografic al spațiului românesc.
Maramureșul a fost un vechi nucleu de civilizație românească încă de la începuturile Evului Mediu. Când statul maghiar a venit să se înstăpânească asupra Maramureșului, a constatat că țara asta avea instituții, că avea cnezi stăpâni de sate, că avea voievozi care erau aleși de cnezi. Chiar o dinastie de voievozi. Și că voievozii aceștia nu erau dispuși la compromisuri. De aceea, pentru mine, Maramureșul este esențial. Să ne gândim la rezistența de circa 20 de ani a lui Bogdan Voievod, care a rămas un simbol pentru toți românii, creând o dinastie dincolo de munți, în Moldova. Și câte alte nume din Maramureș n-au fost transplantate acolo de către grupul de 200 de cnezi români care au trecut alături de Bogdan să dea un impuls civilizației românești de peste munți!
Să nu fiu înțeles greșit, maramureșenii nu au creat Moldova – Moldova exista – dar au creat o instituție numită stat independent, ceea ce-i mare lucru! Maramureșul a avut, așadar, capacitatea să creeze instituții și să creeze cultură: textele rotacizante, manuscrisul de la Ieud, despre care se discută atât de mult. Cultura românească are majori făuritori aici. Iar prin mândria acestor oameni, prin talentul lor de a trăi demn, de a-și conserva portul și stilul de viață, laolaltă cu puritatea sufletului, Maramureșul reprezintă o vatră de civilizație românească pe care străinii o adoră. Maramureșul cu tradiția lui, care este foarte bună, poate să rămână un colț arhaic într-o țară care se modernizează. Dacă va păstra echilibrul nu va fi nici o contradicție între tradiție și modernitate.”
Rog ca acest text să fie pe masa celor care se gândesc la reorganizarea teritorială a României. Așa am socotit să-l cinstim pe distinsul cărturar la aniversare. Mai ales că este prietenul multor maramureșeni. I-am luat alături de mine în acest demers pe Doamna Viorica, istoricul Ilie Gherheș, dr. Teodor Ardelean, scriitorul Gheorghe Mihai Bârlea și pe toți cei care-i prețuiesc opera. Așa cred că nu-i târziu niciodată!
