Crâmpeie din viața arhiepiscopului Justinian Chira • Pr. Simion Felecan: Preasfințitul Justinian a fost “o fântână a darurilor”…Era o sărbătoare fiecare Liturghie (V)

Despre Înaltpreasfințitul Justinian Chira, preotul Simion Felecan accentuează că era “un om firesc”. Nu l-au schimbat funcțiile, ci a rămas același slujitor smerit al lui Hristos.

“În orice poziție a fost, a rămas un om firesc. Asta a fost marea lui calitate. Aici este pericolul de fapt: oamenii în biserică, episcopii, patriarhii, mitropoliții, toți ajung în aceste poziții din postura de călugări. Ei sunt călugări care au depus voturile monahale, dar funcțiile îi schimbă enorm, din păcate, pe cei mai mulți, nu pe toți. De multe ori nu îi mai cunoști. Într-un fel l-ai cunoscut când era călugăr sau preot și alt om și alt comportament și alt mod de gândire, de comportare au după ce se învechesc în funcții mari. Ei, Preasfințitul Justinian a rămas neschimbat, indiferent de poziția pe care a ocupat-o. Eu am slujit din 1973 când am fost hitoronit și când a venit la Cluj, Preasfințitul Justinian.  Până la plecarea mea din Cluj, în 1987, eu am fost foarte apropiat de Preasfințitul Justinian. L-am cunoscut în toate ipostazele. El a rămas același, un om superior, un om deosebit de citit, de cultivat în sensul spiritual, nu un savant ca alții, dar citea mult, avea și o bibliotecă enormă, nici la intelectuali de clasă nu am văzut așa. Dar nu asta era important, ci omenia din el, darul cu care a fost înzestrat de bunul Dumnezeu și nu s-a dezis niciodată de aceasta”, a mai spus părintele Simion Felecan.

Mai mult, ierarhul avea o inimă de mamă, căci doar mama poate să iubească într-un mod desăvârșit și duios în același timp. “Îmi amintesc mărturisirea pe care ne-a făcut-o: Iubirea mea are doi poli: Mântuitorul Iisus Hristos și Oamenii. Toți oamenii, pentru că toți poartă chipul și asemănarea bunului nostru Mântuitor”, a adăugat părintele Simion Felecan.

Arhiepiscopul Justinian iubea preoții și preoția într-un mod extraordinar, greu de ima­ginat de cei din jur. Cert este că iubirea nu era la nivel declarativ, ci simțeai și erai copleșit de acea dragoste adâncă ce țâșnea ca un izvor greu de stăvilit.

„El iubea preoții cum nu vă puteți imagina. De aceea când ne vedea se și exprima astfel: țucă-i tata, asta era expresia lui. Iubea extraordinar preoții și preoția”, mai spune preotul Simion Felecan.

Erau vremuri tulburi, iar preoții conștientizau că era mare diferență între ceea ce erau și cum ar fi trebuit să fie. Dar Preasfințitul Justinian era ca un diapazon care dădea tonul. Știa să se comporte în asemenea fel încât să îi “contamineze” pe ceilalți cu felul de a fi, reușea să își țină treji “copiii”, slujitorii sfintelor altare care nu abdicau de la acea țintă de a-i sluji cât mai bine lui Hristos și de a preda cu totală implicare această lecție celor pe care îi păstoreau.

„Noi, preoții, nu aveam cum să ne întâlnim, să ne manifestăm. Preasfințitul Justinian nu aveam cum să știe care preoți sunt mai răsăriți, care sunt cu preocupări mai frumoase, mai intelectuale, să dospim puțin știința și ceea ce aveam în noi. Decât așa dacă ne întâlneam unii cu alții și ne împărtășeam ideile, vorbeam despre ce citeam. Și Preasfințitul vedea cât de mult se pierde pentru că erau preoți foarte luminați, foarte preocupați, trăitori, dar atunci nu ne puteam manifesta sub nicio formă. Nu aveai unde să publici un gând. Eu mai publicam un fel de raport, consemnam o sfințire de biserică, de exemplu. Și am scris de la Rozavlea, Bogdan-Vodă. Preoția, asta o știam și noi, pentru că ne opream la sfinții părinți, era așa o diferență între ceea ce doream să fim, ceea ce am putut să fim și ceea ce nu eram. Preasfințitul era ca un diapazon. El vedea imediat că se scade tonul sau se cântă fals. Și atunci venea și ne spunea: nu-i voie să pierdem legătura cu intelectualii, cu cartea, nu-i voie să pierdem legătura cu rugăciunea și cu viața spirituală reală. Cât se face la țară o liturghie, duminica, dar încolo trebuie să duceți o activitate de păstor, noi trebuie să ne arătăm intențiile noastre. În școală nu puteai vorbi, la spital nu, pe stradă nu puteai vorbi. Cu mari intervenții am participat eu ca preot, intram pe ușa din spate la spital pe unde intrau oamenii de serviciu, mergeam cu reverenda pe mână și epitrafilul să le fac unor bolnavi spovedania sau să le citesc rugăciunea de ieșirea sufletului. Astea erau condițiile. Și atunci Preasfințitul Justinian trebuia să ne țină treji, să ne țină permanent în priză, să nu cumva să ne pierdem. Iată că Dumnezeu i-a dat dreptate și ne-a învrednicit să vedem marea cotitură din 1990, acum ni s-a dat libertate, dar nu știm ce să facem cu ea”, a concluzionat părintele Simion Felecan.