În livada mea cu prieteni au intrat cei care aveau harul dialogului, curiozitatea de a desluși puterea cuvântului, aveau idei care duceau lumea înainte și, mai ales, cei care erau fascinați de mirabila cultură. Mult prea izgonită din frământatul nostru cotidian. Se mai află printre noi semeni care trăiesc în spiritul discret al izvorului de lumină a minții. Deși sunt oameni ai faptei, care zidesc o lume concretă, ce ne înstruță viața de zi cu zi, au rezerve serioase pentru a intra în rezonanță cu frumoasa aventură a artei. Răsfoind arhiva mea, am aflat un text scris cu ani în urmă și un set de fotografii. În centrul imaginilor și în armonia cuvintelor era regretatul meu prieten Gheorghe Ofrim.
Pregătirea lui economică îi dădea rigoare și curaj în faptele zilei. Dar era și ecranul pe care se proiecta bucuria vivantă pentru lumea culturală a cotidianului. Stăpânea multe detalii din tainele frumosului, dar nu-și ascundea nelămuririle, care se converteau în întrebări ce-și așteptau răspunsurile. Când ajungeam, dimpreună cu prietenul și confratele Florentin Năsui, reporterul Marmației, la sediul firmei din Sighetul Marmației, George (noi așa îi spuneam) parcă uita de rosturile cotidiene ale afacerilor și se dăruia dialogului despre rosturile lumii. Îl pasionau veștile de ultimă oră, care veneau peste noi, dar și reperele consacrate ale culturii. Era și o bună călăuză pentru cei care se încumetau să înceapă un drum în afaceri.
M-am bucurat de încurajarea lui, inclusiv financiară, când mi-am pus în gând să maturizez Serile de Poezie de la Desești printr-o asociație, ce poartă numele marelui poet Nichita Stănescu. Care a binecuvântat Maramureșul cu statura lui lirică. Ani la rând, George a fost o prezență ascultătoare la manifestările din satul de pe Mara. Se bucura când Maramureșul deschidea ferestre spre lume. Născut pe Valea Izei, în Dragomirești, era preocupat de soarta satului maramureșean. Cu pricepere de la rădăcină își explica mutațiile. Și cele bune, dar și cele dăunătoare. Credea în valorile izvorâte din trupul Maramureșului, fără a fi vetust. Avea un simț fin pentru mersul lumii.
Îmi făcea o reală plăcere să-i ascult părerile despre întâmplările prin care trece România. Avea leacuri pentru multe răni. Era omul care gândea și pe seama altora, dar nu uita că și el trăiește în această lume. Știa că problemele serioase, mai ales în afaceri, se discută cumpătat, fără excese polemice, fără ambiția vanitoasă a răspunsului tăios. Mi s-a părut de fiecare dată, în discuțiile noastre, că pentru el argumentul depinde de intonație. Adică nu se strigă, ci se lămurește. Economist fiind, George era stăpân pe mișcarea ideilor din domeniu. Cu un prilej, într-un decor cu mobilă stil, a abordat ideea capitalului străin, care vine la noi după câștig, cum se crede. George credea că prezența lui în România poate fi o întărire a muncii naționale.
Într-o bună zi a prieteniei noastre, am văzut, pe un perete al biroului său, un text scris de Eminescu, pus în ramă. Insistența privirii mele a fost răsplătită cu gestul de a-mi dărui articolul eminescian cu tot cu ramă. Cu darul prietenului meu în față, și cu regretul că George nu mai vine, transcriu primul paragraf din publicistica economică a lui Eminescu. Iată ce scrie în rama dăruită, care mi-a fost un imbold pentru alcătuirea acestui editorial: „Un semn al declasării și al înmulțirii oamenilor care nu lucrează nimic și trebuie hrăniți din bugete, este fără îndoială sporirea dărilor directe și indirecte și greutatea extremă cu care oamenii le plătesc. Dări se grămădesc pe dări, de ajunge orice articol ce intră în gură sau acoperă trupul, dare pe căldură și dare pe lumină, dare pe mișcarea din loc în loc pe tot ce trăiește pe pământ ori în apă”.
Orice asemănare cu realitatea noastră nu este întâmplătoare. Inteligentul decupaj eminescian făcea parte din pasiunea lui George de a sfredeli crusta vremii lui. De obicei, când stăteam în fața lui, mă emoționam de ideile care trădau neliniștea firească a omului. Da, George a fost un om firesc, care a înfrumusețat lumea în care a trăit. Avea bucuria de a fi laolaltă. Ceea ce face parte din necesara cumpănă a demnității. Acestea au fost liniile memoriei din care am alcătuit portretul unui om între oameni. Un portret pus în rama cuvintelor. Spre a fi mai aproape de faptele zilei. Eu așa l-am cunoscut pe George Ofrim. Omul care mi-a bucurat o parte a vieții. Cred că nu numai mie. Nu-i așa confrate Florentin Năsui? Anul trecut s-au împlinit cinci ani de când, sub pavăza veșniciei, admiră mobila de lux din saloanele Raiului. Sau este directorul unei școli profesionale private, dorită de el când era printre noi.
Acolo, în ALT-CER, cresc acățari falnici. Pe pământ, călătoria firmei fondată de George continuă sub veghea fiului Dan. Prin poșta stelară mai primește scrisori de la prietenii lui Ion Mariș și Mihai Pătrașcu. Primul nu uită că el a fost jovial, carismatic, uneori șugubăț, iar al doilea nu uită că George a fost plin de umor și învățăminte. Socotesc că este bine să ne aducem aminte de oameni care au fost ziditori pe pământ.
