– Urmare din nr. 10538/21 decembrie 2024 –
Vlădica Justinian era mereu ancorat în realitatea vremurilor. Știa să ia asupra lui “jugul” preoților, al celor pe care îi păstorea. Știind că vremurile erau critice, iar preoții nu aveau de unde să își adape setea de cunoaștere și dorința de a urca pe culmi duhovnicești, a avut ideea de a organiza seri de cenaclu. Erau întâlniri unde lua contact cu preocupările preoților, făceau schimb de idei, dar mai ales nu lăsa să se stingă flacăra comuniunii, acea “împreună lucrare”.
„Noi am avut un fel de cenaclu. Îi spuneam întâlnirea de marți seara. O dată pe lună, în prima marți din lună, noi ne întâlneam vreo 7-8 preoți acasă la dânsul până când ne-a depistat securitatea și ne-a împrăștiat. Nu ne-a mai dat voie să ne întâlnim. Ei bine, în cenaclul acela al nostru, fiecare venea cu ceva. Citeam anumite momente, fiecare împărtășea ce preocupări are, scriam articole, aveam și o revistă, îi spuneam Duhul Transilvaniei. Dar a fost în clandestinitate. O tipăream la mașină, am scos vreo 3-4 exemplare. Apoi am fost depistați și ne-a spus Preasfințitul Justinian că nu ne mai putem întâlni. Să nu ne descurajăm, dar nu mai putem continua. Deja eram luați în vizor. Acolo citeam fiecare câte ceva, veneam cu idei, ne consultam, cum să facem să fie totul mai bine, cum să ne comportăm în relațiile cu ceilalți colegi, la conferințele de orientare. Voia Preasfințitul Justinian să transmită prin noi un anumit duh în cercul preoțesc și în lume. Atunci i-am spus că am un jurnal și m-a îndemnat să scriu serios. Nu am reușit eu mare lucru, dar am un jurnal de 45 -50 de ani. Voia să fie un nucleu de gândire și de coordonare spirituală, să ne adunăm să nu se stingă focul, mereu puneam pe foc ceva. Simțeam că ne diluăm, că regimul acesta ne îngrădește de așa natură încât vedeam cum se stinge și entuziasmul preoților, teologilor. Preasfințitul Justinian căuta să întrețină atmosfera de colaborare, de împreună lucrare” – a punctat preotul Simion Felecan.
Nu numai de cărți era pasionat vlădica Justinian, ci și de artă.
„Eu îi cumpăram și tablouri. Era iubitor de artă. Mă trimitea să merg la expoziții și vernisaje, îi achiziționam lucrări, băteam cuiele în perete, să îi așez tablourile, i le mutam dintr-o parte în alta, să-și pavoazeze casa și coridorul” – a mai arătat preotul.
Toate aceste momente au apropiat cele două suflete ale slujitorilor Sfântului Altar, cel al episcopului Justinian și cel al preotului Simion Felecan.
„Nu cred că exista săptămână ca să nu zic tot a doua zi, când mergeam și ne vedeam, ne consultam. Sau îmi dădea telefon și venea acasă la mine, să îmi vadă copiii. Stătea câte o oră, a fost foarte omenos, natural, firesc. Eu vorbeam cu Preasfințitul Justinian ca și cu un prieten, cu un coleg. Dânsul la fel. Mie îmi spunea: frate Simioane. Eu îi spuneam Preasfinția Voastră, deși am fost colegi. Dar era atât de apropiat încât la un moment dat am și remarcat: exact acest lucru l-am gândit și eu ieri, Preasfinția Voastră. Și a zis: da, pentru că în cazul oamenilor care se potrivesc sufletește și gândesc la fel, gândurile se transmit telepatic, de la unul la altul. Eu aveam de multe ori aceeași gândire, m-am descoperit, i-am și spus diaconului această constatare: ne citim gândurile cu Preasfințitul Justinian, avem aceeași abordare și mod de gândire, cred că ni l-am acceptat reciproc unul celuilalt” – a mai remarcat părintele.
De neuitat rămâne împreuna slujire la Sfintele Liturghii.
„Au fost cele mai frumoase liturghii. Le trăiam plenar și intens pentru că de obicei la slujbele arhierești e foarte mult formalism, rar te poți concentra. Sunt rari ierarhi care au darul de a te putea concentra și soborul, încolo numai se tot foiesc, unii încoace, unii încolo, diaconii umblă care zice ectenia, care nu știu ce, nu poți gusta sau trăi chiar momentele esențiale din Sfânta Liturghie și o liturghie solemnă, frumoasă. Ei, la Preasfințitul Justinian era o sărbătoare fiecare liturghie. Era de o concentrare, era o liturghie autentică, era o bucurie să trăiești și să slujești o liturghie cu PS Justinian. Rugăciunea era rugăciune, de la început și până la sfârșit dânsul era în liturghie, nu așa că: ce face acela sau de ce acela zice așa, să facă observații. El era ca Sfântul Apostol Pavel care spune: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Exact. La el trăirea era autentică. Și cei care au avut posibilitatea să se apropie și să trăiască la umbra unui om nu se poate să nu fi fost atinși de aripa duhului lui și a prezenței lui pentru că el ne-a marcat, pe care i-a marcat și care s-au lăsat marcați.”
(va urma)
