Atât am auzit sintagma aceea cu “era mai bine pe vremea împușcatului” că ne-am săturat. A punctat foarte bine un primar de Maramureș când a replicat: Mă, erau patru mașini la noi în comună, nu aveam nici un metru de asfalt. Acum aveți tot asfaltat, cu rețele de apă și canalizare, curent până în pădure, aveți câte două mașini în curte și vorbiți asemenea prostii? E pita la alegere, de ce fel vrei tu…
Am ales prin urmare un loc rămas înghețat în timp, pentru a ilustra una din fețele comunismului. Baia Borșa o știm noi, de o vreme îi zice Băile Borșa, în fine. Dar reamintim puțină istorie. “Prima atestare documentară a localității datează din 1365, când regele Ludovic I al Ungariei a dăruit Borșa lui Balc, fiul lui Sas și fratelui acestuia. În toamna lui 2019,în cimitirul din localitate s-a descoperit un mausoleu al unei familii germano-austriece foarte bogată, care a deschis exploatările miniere din localitate în secolul al XIX-lea și a construit un monument mic în cinstea soldaților căzuți în cele două războaie mondiale în Băile Borșa în anii 1914 și 1944.” 
Resurse? „Izvoare de apă minerală, pe Valea Țâșla: Izvorul Baritina din fața Văii Vinișoru, Izvorul La Ciuroi, Izvorul din Groată (Galeria Alexandru), Izvorul Colbu (în total 20 de surse). Zăcăminte de minereuri complexe (minele Gura Băii, Colbu, Dealul Negru, Burloaia, Dealul Bucății, Cornu Nedeii, Măgura, Toroiaga-Emerik) și cuprifere. Vârful Toroiaga deține și un filon de aur”, conform paginii dedicate de pe Wikipedia. Dar subliniem că minerit s-a făcut și înainte de comunism, au fost aduși coloniști, care apoi s-au retras. Mina Baia Borșa, la momentul închiderii mineritului în România, a fost dată ca exemplu național, ca argument suprem, pentru că avea o pierdere de 10:1. Ce-a rămas însă după mineritul de acolo? Dezastru.
Intri în cartier/localitate, dinspre Borșa evident, îți sare în ochi superba stâncă Piatra Băiței, un fel de brand, cu crucea aferentă. Casele mici din fosta zonă ungurească (da, mai sunt cam 200 de maghiari conform recensământului) sunt urmate apoi de centrul mineresc. O casă de cultură în paragină, cu ferestre sparte. Blocuri destul de goale, fără viață, dar parcă mai populate ca-n alte vizite ale noastre, când bătea vântul la propriu în ele. Acum, se văd și apartamente cochete. Sigur, cu depozitele de lemne din curți, cu garaje din placaj. Dar e viață, vezi tinere cu tatuaje, mămici cu copii, o școală în plină reabilitare. Vorbim cu o localnică sexagenară, întrebăm ce-a mai rămas din minerit, dacă mai sunt mineri. „A rămas… ce vezi. 
Potopul. Nimic, ruine. Mai e ceva aici în clădirea de birouri, nu știu ce. Mineri? Ia, de intri în barul ăla, e unu ce joacă șah. Da’ s-o cam stins minerii. Nu, nu îs la lucru în lume, tinerii lor da. Minerii s-o cam dus, o rămas după el babele…”, spune femeia râzând. Primarul Sorin Timiș ne spune că tocmai se reface stația de tratare a apei potabile. Tot el ne spune că există o problemă acolo, nu există cadru legal ca autoritatea locală să reabiliteze și modernizeze și blocurile de acolo, pentru că acolo, sunt deși cumpărate de localnici apartament cu apartament, terenul de sub blocuri e… al REMIN! Și nu-l dau. Oamenii au făcut cereri, ca să poată întăbula, li s-a răspuns că nu e interesul imediat al REMIN de a vinde terenurile de sub blocuri. Se petrece în condițiile în care REMIN are aproximativ un milion de euro datorie la Primăria Borșa, în contul taxelor și impozitelor neplătite din 1997 încoace. Dar să ne continuăm periplul. Din așa-zisul giratoriu central, în care sunt parcate mașini… mergi înainte și ajungi în zona industrială, cu flotație și alte cele. Arată a dezastru post-taifun. 
Totul e distrus, putred. Betoanele sunt în picioare doar. Și peste tot, urme de exploatări forestiere, de lemne, de gatere. Foste sau actuale. Era vorba că nu mai e ce tăia pe la Borșa… să fim serioși. Interesant, totuși, în urma tăierilor masive din anii 90, au avut loc mutații. Să vezi tu brazii la baza muntelui, crescuți înapoi și în vârf etaj de mesteacăn, crescut singur unde s-a golit, e ceva. De studiat chiar. Pe ruta aceea, pe Țâșla, de insiști, ajungi la Iazul Colbu, acum ecologizat. La inundațiile din 2008, iazul s-a rupt și puțin a lipsit să nu avem și noi un episod Certej 1971, pozele făcute acolo și atunci de semnatar stau drept dovadă. Pe cealaltă rută, pe pârâul Secu în sus, se urcă la fostele mine. Gura Băii etc. Și aici e dezastru. Râul e mort efectiv, de la vasarâș, dar și de la gunoaie, și acum se duc gunoaie de tot felul și se aruncă, pe mal sau în albie. Mai e o carieră în sus, guri de mină, se face stație de tratare. Un dezastru ecologic palpabil, viu încă, după 40 de ani. De parcă sus ar mai dudui minele.
Contextul?
Dacă privim harta, de privim munții fără să ne uităm la bază, locul unde e așezat Băile Borșa e superb. O vale unde se întâlnesc râurile Țâșla și Secu, iar de ridici ochii, ai vârfurile Stâna lui Văratic, Murgu, Toroiaga și Toroiaga Minieră, pe de-o parte, mai în spate vârful Țiganu, din Munții Maramureșului. Dincoace, spre dreapta, vârfurile Lucăciasa, Piciorul Caprei, Lucăciasa nemțească, vârful Găliu. Iar tot ceea ce v-am descris are, dincolo de culmi… Valea Vaserului! Și nu cea „domesticită”, ci partea nefolosită acum turistic, porțiunea Miraj-Măcârlău-Comanu, cu mustețe de drumuri spre Dosul Măcârlău, Lucăciasa nemțească, Ivășcoaia și Catarama, foste mine. Peste tot, munte cât vezi cu ochii, chiar dacă abuzat ici-colo. Izvoare minerale, sălbăticiuni. 
Un singur drum de aici din Baia Borșa răzbate dincolo, e cel de pe lângă râul Țâșla, ce poate ieși, în funcție de curaj și de mașină, spre Burloaia și Comanu pe Vaser, ori înainte, spre Fântâna Stanchii și Tarnița Bălăsinii apoi spre pasul Prislop. Mai este o galerie legendară, probabil închisă, dar vom afla, ce ar trece din Baia Borșa spre Vaser. Imaginați-vă potențialul, în perspectiva unei colaborări, a unei oferte turistice comune a Borșei, Moiseiului și Vișeului.
Numai că locul acesta a rămas în anii 80-90. Nu poate merge înainte cu REMIN-ul de gât, ca o piatră de moară. Nu poți face turism cu râuri moarte și pline cu moloz. Deși atâta ne obsedează ideea de a ajunge la galeria amintită, cât și de a privi de sus, ca apașii, de pe Piatra Băiței!
