Lumea cea mare e plină de academii, dar puține sunt acelea în incinta cărora sufletul poate să se afle pe sine, simțind asupra-i adierea indicibilă a poeziei și a transcendenței. O asemenea singulară instituție a imaginat-o și a oferit-o lumii, poetul Gheorghe Pârja de Desești, satul de la care fie-mi îngăduit să-i adaug însemnele nobiliare, aşa cum se desluşesc ele în relaţia organică pe care acesta o are cu spaţiul venirii sale pe lume, patimă a locului pe care a ştiut să o inducă şi celor cărora stelele le-au dăruit ochilor măcar o dată cerul Maramureşului. Gheorghe Pârja care, cum spuneam altădată, e o bucată de Deseşti, „un bulgăre de humă” purtat la şcolile poeziei şi întors la vatră să contemple, din prispa casei părinteşti, spectacolul fascinant al universului şi, mai ales, paradoxala minune numită om, vieţuind între misterul impenetrabil şi tăcerea ţărânii pe care se consumă alungarea din Paradis.
Şi ce ar fi putut face el mai pe şartul inimii sale, neliniştită şi plină de uimiri şi întrebări, decât să închipuie Serile de poezie de la Desești, cu care ne-a furat sufletul de, iată!, patru decenii și jumătate. O Academie a gândului înalt, a prieteniei și a comuniunii întru slava acestei făptuiri a spiritului omenesc, poezia, în care acesta locuiește, ca-n zilele Facerii, dimpreună cu Dumnezeu. Fiindcă precum spuneam cândva: Dumnezeu se numește poezia!
M-am bucurat deseori de şansa de a fi împreună cu ceilalți ,,academicieni” în serile mitice de la Deseşti, slujitori umili la curţile poeziei. Am fost primiți și ospătați în casa poetului Gheorghe Pârja de Desești, sub calda ocrotire a maicii sale. Am băsnuit târziu în noapte sub stelele Septentrionului, într-o comuniune aproape mistică, ascultând cum curge peste noi întunericul şi timpul, simţindu-ne parte a veşniciei, primind în noi toate cele bune şi vechi ale omului, aflând că „lumea e mult mai largă decât ai crezut”. Am privit împreună cerul unde: ,,Una după alta se-adunau stelele/ strânse-mprejurul unei mese celeste/ de la care nici unul dintre cei de faţă/ n-ar fi lipsit”, cum evoca un asemenea moment fratele nostru francez Gerard Bayo. Cu toții, poeți ai pământului maramureșan și-ai pământului oamenilor, vieţuind între Dumnezeu şi satul numit Desești, devenit satul universal al poeziei și umanității, cu sufletul spălat de apa amurgului şi ochii în zările care-au fost şi-n cerul care va să vină, cu care ne-am învelit existenţa.
Acelor fabuloase seri și unora dintre aceia care le-au cunoscut și n-au cum să le mai trăiască vreodată le dedic aceste stihuri ale amintirii:
Diligenţa de ceaţă
Se dedică poeţilor părtaşi ai Serilor de la Deseşti
Pe unde oare sunt poeţii,/ copiii cerului, drumeţii/trecând în diligenţa ceţii/când scad luminile cerești,/când cade-amurgul la Desești/cum a căzut dintotdeauna/și fierbe în uiagă pruna?/Pe unde oare e Nichita/care sfinţea cu stihul pita/şi patimile cu ursita?/Pe unde, unde Teohar/lăsând să curgă în pahar/amaru-amestecat cu har?/Und’ Laurenţiu cel Ulici/cu mintea iute ca un brici,/Marin cel hâtru rătăcit/în burta miticului chit/cu verbul lui apelpisit,/ursul Pituţ, Cezar Baltagul/îngenunchind madonei pragul,/Ciobanu Mircea, cilibiu,/cu cântecu-i de chirigiu?/ Unde Adam cel Puslovici/care cânta din frunză-aici,/din umbră, apă și din piatră/în românească preacurată?/Unde poeţii de pe-atunci/ cu sufletele ca de prunci/ hrăniţi cu orfice porunci?/Unde-s acei cu care-am stat/la masa stelelor la sfat?/ Unde s-a risipit cuvântul/pe care ni l-a răpit vântul/când de tăceri era pământul/şi pe sub geana dimineţii/treceau în diligenţa ceţii/ copiii cerului, poeţii?
Horia BĂDESCU
