Cred că una dintre cele mai delicate relații ale omului este cea cu lumina. Cu întunericul, paradoxal, ne descurcăm mai bine. Aprindem un licăr de lumină și vedem calea de urmat. Încă de la facerea lumii a fost chemată lumina în ajutor. Și atunci zis-a Domnul să se facă lumină! Și s-a făcut. Atunci s-a despărțit lumina de întuneric. Și a dat-o omului în grijă. Și omul i-a dat înțeles. Și a asemuit-o cu lumea bună. Dar s-a întâmplat că unii oameni au întunecat-o cu vorbe urâte. Deși la început a fost Cuvântul. Așa s-a născut întrebarea care neliniștește: oare ce lipsește acestei lumi ca să fie bună? Nu mi-a fost greu să-mi răspund. În lumea asta întoarsă pe dos, ca o mănușă de eschimoș, binele, sub forma iubirii, se întâlnește din ce în ce mai rar. Adică mai mult negru, cu ipostazele lui, pe când albul trebuie căutat.
Cea mai nobilă misie a omului este tocmai căutarea luminii și înțelegerea ei. Că nu-i tocmai ușor să afli lumina sufletului. Este un lucru mai rar. Ori este folosită ca o cămașă de schimb, orbecăind anapoda printre suflete înghețate, ori o proiectăm pe un ecran difuz al existenței noastre. Nu de puține ori, acest sentiment uriaș, care a zămislit lumea, este înlocuit cu nevolnicii. Arată ca o navă eșuată în larg. Imaginea scufundării te pune pe gânduri. Și atunci îți dai seama, dacă îți dai, că pericolul cel mare, care cutremură lumea este lipsa iubirii dintre oameni. Puteți să-i spuneți și altfel. Că vorba dulce mult aduce, suna un sfat părintesc. Puteți să-i spuneți armonie și prietenie, înțelegere, respect, adică ceva din evantaiul valorilor morale care înalță sufletul și nu-l pulverizează.
De la sentimentul profund al iubirii, din Cântarea Cântărilor, a înțeleptului rege Solomon – unul dintre cele mai fascinante poeme de dragoste din literatura lumii – de la juvenila declarație de iubire, este un arc peste timp, în care vibrează forța interioară a omului, puterea sentimentului care a salvat lumea. Și cred că o mai sprijină să nu se îmburde. Aici mă supun gândirii lui Dostoievski, care proclama că frumusețea va salva lumea. Că și iubirea face parte din frumusețile noastre. Profeția marelui romancier rus nu prea s-a adeverit întotdeauna. Cum se întâmplă și în ultimii ani, când prințul Mâșkin dorește moartea Cobzarului. Eu cred că iubirea de oameni, iubirea de lume este puterea luminii. Lumina lăuntrică coborâtă din Cer. Dacă iubire nu e, nimic nu e, spunea apostolul, expresie relansată cu succes de scriitorul Marin Preda într-un roman cu personaje iubite de cititorii pământeni.
Acum, că am trecut într-un nou an, scriu cu lumină pentru vremea care vine. Mă gândesc la Ieronima, fiica Ierusalimului, din corturile Chedarului, precum sunt covoarele lui Solomon. Îmi închipui o toamnă, în livada cu nuci, pe pajiștea verde din vale, unde rodiile au dat în floare. Suntem parcă la început de lume. Cu ce zestre ne putem continua călătoria? Singura care nu poate fi cumpănită cu arginți este armonia, singura care poate salva lumea. Încolo, gloanțe și ură, invidii și trădări. Nervi și nerăbdare de a ne înțelege aproapele. În loc de mâini mângâietoare, ni se arată mâini stropite cu sânge. Fiecare dintre noi să avem o lumină mântuitoare!
Când scriu aceste rânduri, orașe din Ucraina sunt lovite de drone. Morți și răniți. Fâșia Gaza își numără morții. O lume încâlcită. Și eu propun înțelegerea luminii. A iubirii. A cinstei și adevărului. Că mai nou a luat ființă instituția minciunii. Minciuna vândută pe post de adevăr. Oameni pe care-i socoteai drepți ca lumânarea sunt adepții fake news. Își iau măști de protecție. Dar povestea cu ulciorul nu și-a pierdut înțelesul. Eu mă adâncesc în lectura Cântării Cântărilor, unul dintre cele mai frumoase poeme de iubire din literatura lumii. Și așa caut să înțeleg lumina.
