Meşter în lemn din Ieud, profesionalizat printre elveţieni, nemţi, spanioli, francezi

Din ce în ce mai puţini meşteri tradiţionali în lemn pot fi găsiţi în Maramureş. Şi din cei care sunt, cu mână bună, unii sunt prin lume, la diverse altfel de munci, de nevoie. La sparanghel sau doar ei ştiu la ce.
Am găsit în Ieud o superbă excepţie care confirmă regula. Meseria chiar e brăţară de aur, mai ales dacă ții pasul cu vremurile. Ştefan Hotico, de 51 de ani, e nepot de-al legendarului meşter şi restaurator de biserici şi de troiţe Găvrilă Hotico Herenta. Doar că el, după ce şi-a făcut mâna alături de meşter, a decis să continue să înveţe. Şi modernism. Şi altceva. Aşa se face că are case şi diverse lucrări prin întreaga lume… ba are un sătuc cu case de lemn construit în Franţa, în Pirinei, la fel nenumărate construcţii în Spania. Când se plictiseşte sau se joacă, face artizanat, dar la altă scară…

Datină şi modernism

„Io, de mic m-am apucat să lucrez cu lemnul. Am învăţat mai mult de la un elveţian din Vişeu decât de la alţii. De la ai noşti am învăţat sistemul nost, tradiţia, dar nu lucrul calitativ. Calitatea am învăţat-o de la elveţian, de la ai noşti, cantitatea. Şi el e dulgher, s-a căsătorit aici. De ce nu stai în ţara ta boga­tă?/Zice… În ţară bogată nu te îmbogăţeşti…și râde. S-o stabilit aici. Eu am făcut 46 de căsuţe pentru Elveţia, copiate din datina noastră, cu draniţe, cu ferestre în genul celor de la bisericile noastre. Dar cu economie, ştiam exact cât lemn…un metru cub şi 30 de lemn, 24 mp de PAL şi 1.050 de draniţe. O lecţie bună, să faci economie. Şi aşa s-o faci să nu aibă acolo decât o oră de montat!! Pe elemente. Am undeva poză… Am lucrat şi tradiţional, un an de zile la biserica trimisă în Venezuela, cu meşterul Hotico Herenta, unchieşu’. În 94. Acolo unu făcea fusele astea, din piese micuţe. Io am stat şi am învăţat fuse, dar la scară mare le fac. Cu de astea mă joc, când n-am ce face! Acum toată lumea e dusă la muncă, dar când vin vara le trebuie…terase, fântâni, barbeque, şopru, candelabre… Am luat scule de la elveţian, mi-o adus, îs extraordinar de bune, la noi nu se găsesc aşa scule. Nu mai e vremea de lucrat cu săcurea şi cu dalta. Uite, o masă de metri întregi din stejar, la o mie de kile, cu macaraua am urcat-o în casă. Elveţianul îmi tot aduce câte un model nou, am învăţat tot felul. Are o carte veche, cu modele, mi-a copia-o şi mie. Tot ce vrei, toate îmbinările posibile. Şi coada de rândunică e altfel la ei, pe diagonală şi orizontală. Tot la el i-am cunoscut pe germanii aceia. Dulgherii călători, toţi vegetarieni. Erau din Bavaria, ceva cult, nu ştiu ce-s. Ei o făcut facultate de dulgherie, apoi cinci ani învaţă meserii din România, din Italia, să înveţe. Circulă pe jos. Ceva cult, nu ştiu, şi hainele lor erau altfel. Cu blugi evazaţi, cu piele, cu sculele agăţate de ei, cu pălărie, cu perciuni. Lucrează gratis, pentru mâncare şi cazare. Eu am lucrat cu ei la o casă veche, am pus draniţe. O măsurat cât o măsurat cu ruleta, s-o apucat pe o scândură, o tot socotit. Şi s-o apucat de tăiat. Totul perfect o ieşit. Fără şabloane, numai din calcul. La noi nu vezi aşa ceva. Ca turnat o mers. Erau cinci, noi i-am ajutat. La draniţe? Cum i-am arătat, parcă s-o născut cu ele în mână! Care cum o terminat practica, o plecat pe jos către Germania. N-o refuzat dacă îl ia la ocazie…dar merg pe jos spre casă, ca să nu uite ce-o învăţat… să ţină minte pe veci. Au un centru la Sibiu.

Calfele călătoare!

Calfele călătoare din Sibiu există! „Tradiţia tinerelor calfe merge mult în urmă, în perioada medievală pe vremea când comunităţile erau organizate în bresle. La vârsta adolescenţei, foş­tii ucenici deveneau calfe care călătoreau din cetate în cetate, din târg în târg, pentru a-şi practica meşteşugul alături de diverşi meşteri. Era o călătorie de iniţiere, un examen de maturitate. Tradiţia continuă şi azi. Încă de prin 2004, calfele călătoare poposesc an de an la Sibiu. Aceştia vin din țări cu tradiție precum Germania, Austria, Elveția, Franța. Sibiul a fost un renumit centru meșteșugăresc, iar Biserica Evanghelică a pus aici la dispoziție o clădire (Casa Calfelor, Piaţa Huet), care să le fie casă și atelier tinerilor călători. Alături de Rügen, Neustadt și Leipzig, Sibiul a intrat astfel în rândul orașelor care oferă adăpost calfelor contemporane. Calfele au făcut me­reu legătura dintre Sibiu și marile centre meșteșugă­rești europene.Există un cod de conduită pe care calfele trebuie să-l respecte cu stricteţe, nişte reguli păstrate de-a lungul timpului: au până în 30 de ani, să fie necăsătorite, să nu aibă copii, obligații sau datorii. Acestea se angajează să respecte regulile și tradițiile breslei în care intră.
Nu zăbovesc mai mult de trei luni în acelaşi loc (la Sibiu stau câteva săptămâni) şi îşi practică meseria în ateliere improvizate în Piaţa Huet. Călătoria lor inițiatică e menită să-i așeze în final în rândul meșterilor pricepuți”, scriu site-urile de turism şi autorităţile sibiene

„Ale mele tăte-s reuşite..”

…aşa ne spune meşterul Hotico, atunci când îl întrebăm care sunt lucrările cele mai reuşite, cele mai dragi. A lucrat case, biserici, troiţe, face artizanat dar… altfel, la mo­dul creativ. Deasupra noastră, în şoprul unde povestim, e un candelabru făcut din ideea lămpaşelor de odinioară, lucrat într-un superb amestec de lemn de arin, nuc şi plop. „Merg pe calitate, nu pe cantitate. Lângă Madrid, la Burgos, am baruri de piscină, un schelet de lemn de îmbrăcat casă de piatră, după tradiţia lor. Cu grinzi aparente. Dar nu în stil austriac. Acolo aveau case directorul de la Mercedes, altul acţionar la stadionul Real Madrid, altul cel mai mare producător de jambon/hamon. Ăsta ultimul a spart o casă nouă de zid, să-i facem alta de lemn, cum o văzut că i-am făcut la frate-so. Jos, altă casă, din lemn. În Franţa, în Pirinei am făcut un sat întreg…îmi pare rău că am dus case vechi de lemn din Ieud. O zis francezu’ să nu tare bat multe cuie, „c-or veni copiii tăi şi le-or duce înapoi… că noi ne-am vândut castelele, toate satele au avut câte un castel, le-o cumpărat americani şi le-o dus bucată cu bucată…” Fac şi mobilier… care-cine ce cere. Am fă­cut şi la ţigani în Timişoara. Am făcut mulţi bani la ei! Vor aşa să le faci să nu aibă alţii ca ei. Foarte bogaţi. Câtă tablă de cupru am văzut la ei, nu putem noi tăt Maramureşu s-o cumpărăm.
Lucrez şi eu la cerere, ce vrea omul. Puţini mai lucrează calitativ şi oamenii nu prea mai vor rustic. Nu mai vrea nimeni din săcure, cu urme de secure, acum vor lemnul ultrafinisat, ca sticla să fie. Şi lăcuit. Cei de la Huedin mai îs mari meseriaşi, din Apuseni. La noi, mai sunt meşteri buni în Ieud, Bârsana, în Poieni, în Săliştea. Cam tradiţional lucrează. Eu mă adaptez. Am luat scule moderne, fac lucrări serioase, din scule profesionale. Unchieşu’ numai aşa voia, cu joagăru şi din secure, aşa am lucrat la o biserică din Constanţa, lângă Delfinariu. Numai asta voia. Am dat o grămadă de bani pe scule… am maşină de dăltuit, dă un milion de lovituri. Am scule elveţiene din anii ‘52, ei lucrau profesional când noi nici dălţi n-aveam ca lumea”, ne spune meşterul ieudean. Apoi ne duce în atelier. Şi ne arată, şi ne arată… Dacă ştiţi cum e steaua dracului, cunoscut obiect făcut de meşteri maramureşeni, imaginaţi-vă steaua multiplicată, înzecit…şi făcută… candelabru! Acum, se pregăteşte să facă un model rustic al opaiţului străvechi, al lămpii cu petrol şi cu tub de sticlă. Din lemn, evident! Şi de va avea vreme, de nu apar lucrări majore, meşterul Ştefan Hotico va mai meşteri modele. Va mai adapta îmbinări elveţiene sau japoneze la specificul nostru. Pentru că o fi tradiţia frumoasă, dar trăim în secolul 21. Şi au mai lucrat şi alţii în lemn, cu rezultate spectaculoase, ici-colo. E păcat să nu învăţăm să fim europeni şi cetăţeni ai Planetei, fie şi-n Meşteşugul Lemnului!