Parcă a fost ieri ziua de 22 Decembrie 1989. Atunci, în acea noapte, în care s-a schimbat istoria, lucrurile au fost foarte agitate. Atunci, în acea noapte, a apărut primul număr al Graiului Maramureșului din noua serie, postbelică.
Lumea se uita la televizor, la manipularea cetățenilor, iar zvonurile străpungeau cu zgomot încrederea dintre oameni. Lumea era dihotomică. O parte fricoasă și cu mare speranță. O alta curajoasă și dornică de o societate nouă. Între ele, o parte care nu știa ce să zică, îi era frică că totul este doar o furtună într-un pahar cu apă și că lucrurile se vor întoarce, nu vor rămâne așa, și vor urma represaliile, după rețeta cunoscută a comunismului torționar. Această frică a durat peste trei decenii și durează și azi. Toată lumea era bucuroasă că a scăpat de „cel mai iubit fiu al poporului”, de Ceaușescu, dar nu se știa că societatea trebuia total schimbată. Unii nu îndrăzneau nici să gândească acest lucru. Puțini intuiau ce societatea o să vină.
În noaptea „revoluției” erau zvonuri că apa din Baia Mare este otrăvită. Că vin militarii de la trupele de securitate de la Șomcuta Mare în Baia Mare ca să tragă în popor și să înăbușe ce începuse. Pe de altă parte, noua putere locală, instalată în Palatul Administrativ, încerca să țină stavilă zvonurilor, să păstreze echilibrul. Fără șanse.
Speranța și încrederea erau în Armată. Armata pactizase cu cetățenii. Era și în conducerea acestui for județean. Avusese loc și marea adunare din centrul orașului Baia Mare, în timpul căreia au zburat porțile masive de oțel de la clădirea județeană de miliție și securitate, care aveau sediul împreună. Un prieten, profesor, care făcuse poze, nu-i dau numele că nu am aprobarea lui, și-a îngropat filmele la tulpina unui copac, într-o groapă făcută cu călcâiul, că dacă va fi percheziționat, filmele să-i rămână. Le-a recuperat în acea noapte. Era o lozincă diversionistă atunci, strigată din mașinile ce treceau pe ulițele orașului: toată lumea care poate ține în mână o armă, să o facă. Cred și azi că era o diversiune.
Redacția fostului ziar comunist a fost ocupată de „revoluționari”. Noi, care știam cu ce se mănâncă această meserie a facerii unui ziar, vedeam că nu se mișcă nimic. Niciunul dintre ocupanți nu scrisese un rând. Era ora unu din noapte și nu era scris un rând din noul ziar, care trebuia să apară dimineață pe piață cu noul titlu și cu noua orientare. Nu e ușor să te pui în fața unei coli albe și să scrii. Așa se scria atunci, cu pixul sau creionul, pe hârtie. Și apoi se dactilografia la mașina de scris. Textul era cules încă o dată la linotip, de tipografi. Apoi adunau literă cu literă titlurile și subtitlurile, iar sub ele puneau rândurile turnate în plumb cu textul cules. Se calandrau (presau) paginile pe un carton special, ignifug, se turna plumbul pentru rotativă, în plăcile semicilindrice, și abia apoi, după reglaje multiple, se tipărea ziarul. Și orele nopții treceau… Și ziarul nu era scris. Doar pregătirea pentru tipărire dura o oră și jumătate, două ore.
…A apărut, până la urmă, Graiul Maramureșului, numărul 1, din anul I, 1989, luna decembrie, 23. Pe la ora 8 dimineață. În tipografie s-au tipărit bannere cu schimbarea adusă de așa-zisa revoluție. S-au lipit pe mașini. Ziarul, tipărit în tiraj mare, s-a distribuit gratuit în oraș. Lumea era în delir și sorbea cu nesaț știrile. Aștepta ziarul tipărit. Subliniez că ziarul a fost făcut, până la urmă, tot de profesioniști și cu o mică participare „revoluționară”. Adică de ziariștii de meserie și cei care ocupaseră redacția cu mare tam-tam.
A fost o atmosferă „revoluționară”, care, în câteva zile și săptămâni, s-a estompat, iar lucrurile s-au mai așezat. Nu s-au așezat, însă, ordinea și disciplina. Poporul a intrat în revoluție cu hotărârea că se poate face orice, fără să fie respectate anumite legi. Se descătușa din constrângeri. Și a început MINCIUNA. Care minciună a crescut și s-a răspândit mereu, ca pecinginea, încât acum, după 33 de ani, sufocă societatea românească. Sufocă tot ce-i bun, de la toate nivelurile societății. Minciuna a devenit sport național. Scopul ei: înșelătoria. Ca oamenii de bună credință să fie trași în piept de „șmecheri”. Și a apărut ABUZUL. De care se folosea PUTEREA, pe toate palierele ei. Încât avem, în momentul de față, o societate în DEZAGREGARE, NEFUNCȚIONALĂ, care are în frunte pe cei care ar trebui să facă orice altceva, dar să conducă o țară NU. De scârbă, unii au plecat să lucreze în străinătate. Adică să fie robi acolo, decât în țara lor, în România. Dar despre multe altele, poate cu altă ocazie. Subliniez doar că avem o SOCIETATE PUTREDĂ.
Toată această istorie a devenirii noii societăți corupte se poate vedea și deduce din paginile singurului cotidian tipărit pe hârtie care mai există în județ: Graiul Maramureșului. Care a rezistat cu mari sacrificii, pe care le știu doar cei care au lucrat și lucrează în redacție. Au mai fost încercări ca să ne submineze, să facă să dispară Graiul. Mulți care au dorit moartea Graiului. Îmi spunea, odată, o colegă din altă redacție, domnule Fărcaș, vă mor cititorii. Iată că nu au murit toți. Au mai rămas și au apărut alții, cititori fideli ai cotidianului nostru, încât Graiul Maramureșului este ziarul cu cel mai mare tiraj tipărit din… Transilvania. Iar răspunsul la ce mi s-a spus este unul singurul: profesionalismul și sacrificiul au învins și înving. Graiul din acea noapte nu a fost făcut ca o afacere, ca cineva să câștige bani, pentru că dacă era făcut ca să se facă bani cu el, era mort demult.
De aceea, felicitări tuturor celor care au lucrat la Graiul. Mă plec în fața profesionalismului lor. Și o spun din interior. Desigur, că și noi am eliminat abuzurile și încercările de abuz din interior. Am dus o mare luptă. Ca să ne autocurățim. Este încă mult loc de mai bine, dar doar așa se rezistă. Am reușit!
La mulți ani, Graiul Maramureșului! Cât o mai fi de acum înainte. Și îți dorim să fie cât mai mulți. Cât mai multe decenii!
Andrei FĂRCAȘ,
truditor la acest cotidian de… 47 de ani
