De când cu războiul din Ucraina, în jurul regiunii Cernăuți se țes multe păreri, se iau decizii anapoda, se face apel la istorie în condiții încruntate. În acest text îmi aduc aminte de primele mele călătorii prin Bucovina de Nord, ce am simțit în legătură cu oamenii și locurile de acolo. Nu știu de ce, deși nu e greu de bănuit, cântecul, muzica în general, mi se pare că au ceva din durata cea lungă. Aceste impresii se cristalizau într-o comună din partea dreaptă a Prutului, într-o seară care s-a prelungit până spre dimineață. Comuna se numește Crasna. Dar să reiau firul amintirii. Mă aflam cu renumitul Ansamblu folcloric „Mara” din Sighetul Marmației, într-un turneu prin câteva așezări bucovinene.
Orașul Cernăuți este orașul lui Eminescu, cum le place, fără orgolii ascunse, să-i spună localnicii români. Drumul spre Crasna îl facem în mai puțin de o oră. Oamenii locului ne așteptau în număr mare, deși, după cum ne spuneau gazdele, spectacolul maramureșenilor nu era văzut cu ochi buni de autoritățile din zonă. Mai ales cele din conducerea raionului Storojineț, de care aparține comuna. O explozie de bucurie a dominat întâlnirea dintre maramureșeni și bucovinenii din Ucraina. Să poată participa cât mai multă lume la spectacol, a fost amenajată sala de sport. Spectacolul nu se mai termina. Aplauze, chemări în scenă. Cei peste 800 de oameni din sală, ba și pe la uși, trăiau un moment unic. După mai bine de o jumătate de secol, în așezarea lor vedeau pe viu cântece și dansuri românești. Când spectacolul maraton, totuși, se apropia de sfârșit, s-au ridicat câțiva oameni din sală și au strigat Nu plecați! Nu plecați! Viorile au cântat „Ciocârlia.”
Superb dor împlinit! Aflu date despre comuna Crasna. Este pomenită în hrisoavele vechi, voievodale. Este o comună curat românească, cu strămoși în Maramureș. Mândria crăsnenilor se leagă de un episod certificat de documente. Eminescu, care s-a numărat printre inițiatorii Sărbătorii de la Putna din anul 1871, și-a luat în grijă ca participanții la manifestările de la ctitoria Marelui Ștefan să aibă pâine pe masă. De aceea a poposit în Crasna, în casa preotului, și au făcut ca femeile satului, în cuptoare, să coacă pâinea pentru Putna. Parcă aud, prin memorie, căruțele scârțâind sub povara pâinii, îndreptându-se spre mănăstire. Din pâinea pe care Eminescu a frânt-o la Crasna am gustat și noi peste vreme.
La ospățul dat de gazde eu am văzut pâinea aceea pe masă. Se întorcea de la Putna, să o rupem frățește după atâta despărțire. Era și pâinea regăsirii noastre. Nici gazdele nu s-au lăsat mai prejos cu cântecul și jocul. Spectacolul dat de Ansamblul „Plai bucovinean” m-a impresionat. Cu o dârzenie demnă de toată lauda, acești oameni și-au păstrat cântecul și jocul românești. Dansul îl aveau în sânge, cântecul în suflet. Îmi aduc aminte de soliștii vocali: Maria Schipor, Domnica Gherman, Maria Gherman, Nicolae Percic; au cântat în dulcele grai bucovinean. Cântau din bucurie, din dor de lume și de alte doruri care au încercat sufletele, timp de multă vreme. Malaxorul nedrept al istoriei a lăsat răni și aici.
Au rezistat și cuvintele puse în versurile: „Bucuroși de dumneavoastră/ C-ați venit la casa noastră/ Și mai bucuroși am fi/Mai pe atâția de-ați veni.” Chemarea sună ca un bucium prin vreme, izvorât din preajma Codrilor Cosminului, prin care am trecut. Apoi s-a încins jocul maramureșenilor cu al crăsnenilor. Parcă jucau de-o viață laolaltă. Deși au fost departe. Auzeam cum ne cheamă trecutul. Auzeam clopotul de la Putna. Despărțirea de acești oameni minunați, plăieșii Domnului Ștefan, n-a fost ușoară. Când ne-am luat rămas bun, doamna Maria Schipor, o voce autentică a Bucovinei înstrăinate, îmi spune: Nu uitați chemarea din cântec!
N-o uităm, doamna Maria! N-o uităm, frați bucovineni! Aceasta era realitatea aflată de mine, la fața locului, în urmă cu trei decenii. Am mai trecut prin acele locuri. De fiecare dată, pe cerul Bucovinei înstrăinate, stelele lăcrimau. De când cu războiul, s-au cernit multe suflete. Dar nu uit chemarea din cântec!
