Un documentar despre esenţa sufletului românesc a fost filmat pe plaiurile maramureşene de cunoscuta actriţă şi cântăreaţă Rona Hartner. Pentru a reda frumuseţea sufletului de român, artista a parcurs alături de echipa de filmare mai multe ţinuturi din ţară: Maramureş, Ţara Oaşului, Bucovina, Munții Apuseni, Banat, Porțile de Fier, dar și Capitala. În Maramureş, Rona Hartner a stat de vorbă cu artista Măriuca Verdeş cu care spune că a avut „momente profunde”, tânăra maramureşeancă fiind cunoscută ca o luptătoare acerbă pentru păstrarea patrimoniului românesc. Despre maramureşeni, Rona Hartner a relatat că îi aseamănă cu „dacii liberi” pentru că „ei rezistă acestei asimilări mondialiste în care toată lumea seamănă cu toată lumea, în care totul e permisibil, în care totul e lipsit de savoare şi culoare”. Filmul “În căutarea sufletului românesc” poate fi urmărit pe canalul de televiziune franco-german ARTE, la adresa: https://www.arte.tv/fr/videos/098876-000-A/a-la-rencontre-de-l-ame-roumaine. Despre povestea filmului, despre mesajul producţiei, artista Rona Hartner a oferit pentru Graiul Maramureşului un interviu.
“Adevăraţii dacii liberi sunt ca maramureşenii”
R: Ce v-a determinat să alegeţi Maramureşul pentru acest documentar?
Rona Hartner: Pentru mine Maramureşul e foarte important ca şi regiune pentru că sunt oamenii care au înţeles cel mai mult şi, poate, înaintea tuturor că nu trebuie să se lase asimilaţi. Au avut diferite forme de a-şi manifesta originalitatea şi unicitatea, deoarece fără unicitate în lumea aceasta suntem terminaţi. Am o mare preţuire pentru Maramureş pentru că de fiecare dată când am fost acolo am făcut aşa un salt în timp şi am descoperit ce înseamnă valorile familiei, valorile societăţii, ce înseamnă într-un cuvânt creştinătatea transpusă în fapte, nu doar în vorbe, nu exterioară. Am găsit şi o credinţă foarte puternică, am găsit şi tradiţii, am găsit bucurie de viaţă. Nu puteam să vin în România într-un periplu cu Arte şi să nu trec prin această pepinieră de talente şi prin această euforie de viaţă. Mi-a plăcut dintotdeauna Maramureşul pentru că pentru mine se aseamănă cu dacii care au rezistat invaziei romane. La ora actuală adevăraţii dacii liberi sunt ca maramureşenii pentru că ei în continuare rezistă acestei asimilări mondialiste în care toată lumea seamănă cu toată lumea, în care totul e permisibil, în care totul e lipsit de savoare şi culoare. Cred că ei, maramureşenii, au încercat să fie excepţia care întăreşte regula, că trebuie să ne afirmăm unicitatea oriunde se poate.
R: Ce locuri din Maramureş aţi văzut?
R.N.: Am fost unde Măriuca ne-a dus. Nu am putut să ne plimbăm foarte mult pentru că am stat în Maramureş doar două zile. Am locuit la Casa Olarului. Am vrut ca regizorul venit din Franţa să vadă Maramureşul. Am fost la Cimitirul Vesel din Săpânţa şi la Biserica din Căeni – Călineşti. Am vrut să fac mai multe reportaje şi despre casele care se montează şi demontează. Am avut la dispoziţie doar 21 de zile, dar am pierdut 11 zile pe drum pentru că regizorul francez nu şi-a imaginat că va dura atât de mult deplasarea, că se circulă cu 20 km/h pe drumurile din România. A trebuit să fim foarte concişi.
Rona Hartner, înconjurată de “oameni emblematici” ai Maramureşului
R: Cum aţi ajuns să colaboraţi cu artista Măriuca Verdeş?
R. H.: Noi am avut o tânără doamnă Ana Bara, contactul nostru din România. Ana Bara a încercat să găsească oameni ce sunt autentici, ce luptă pentru tradiţiile româneşti. Ana Bara o cunoştea şi ştia că e foarte implicată în păstrarea patrimoniului maramureşean. Aşa că ne-a fost recomandată Măriuca. Am avut momente de o mare profunzime. Am vorbit cu ea lucruri foarte bune. E foarte tânără. Văd mulţi tineri care îşi dau seama că trebuie să apere patrimoniul nostru românesc cu toată forţa. Am mai stat de vorbă cu o bocitoare. Am fost înconjuraţi de oameni emblematici ai Maramureşului.
Convieţuirea dintre diferite naţionalităţi din România, “o lecţie pentru lume”
R: Pe site-ul cu filmul au apărut şi unele comentarii mai acide. Sunt justificate aceste critici?
R.H.: Proiectul este în următorul fel: în Franţa, ca în toată Europa, e o mare creştere a fasciştilor care nu au făcut bine nimănui, a extremei dreapta. România este o ţară care a trăit cu 32 de naţionalităţi întotdeauna. Există şi ucraineni, huţuli, lipoveni. România nu a avut probleme de etnii. Şi eu am vrut să aduc francezilor această viziune asupra unei ţări unde dacă toţi găsesc un numitor comun se pot înţelege până la urmă. La noi tot ce a fost extraordinar e că am avut aceeaşi credinţă. Asta ne-a unit. Şi asta trebuie să ne unească. În alte ţări se încearcă o formă de fraternitate între ţări, dar nu funcţionează. Proiectul meu a fost despre 4 naţionalităţi care trăiesc împreună în România, fiind uniţi de un singur lucru: sufletul românesc, adică credinţa. Nu e un film despre Maramureş, despre ţigani, despre Porţile de Fier. Dacă facem diferenţe între noi nu e bine. Noi suntem o lecţie pentru lume pentru că prin credinţă am reuşit să ne înţelegem toţi. Sper ca filmul să fie cumpărat şi de o televiziune română, să îl subtitreze în română. Mi-aş dori enorm să ajungă în România cu subtitrare.
“Despre asta e sufletul românesc, despre a face lucruri frumoase”
R: Ce le transmiteţi celor care vor urmări filmul?
R.H.: Le mulţumesc celor care vor viziona filmul pentru că vor vedea munca pe care o fac în Franţa de 23 de ani, de a vorbi despre România la modul că această ţară este un cadou pentru Europa şi nu o povară chiar dacă politicul arată că am fi o povară. Din contră, putem îmbogăţi Europa cu multe lucruri. Românilor le transmit să nu le fie ruşine că sunt români, să fie mândri că sunt români şi să nu uite că ceea ce ne uneşte e mai mare decât ceea ce ne desparte, să nu cădem în tentaţia unui naţionalism care nu va face decât să distrugă România de la A la Z. Să ne dăm seama că fiecare, dacă aducem o pietricică, putem construi ceva mai bun. Şi românii pot să facă lucruri frumoase. Şi despre asta e sufletul românesc: despre a face lucruri frumoase.
