Vi s-a întâmplat să vă fie sete, și să nu aveți apă la îndemână? Oho, de câte ori! Îmi aduc aminte, când eram cu iezii pe coastele Văii Mătrăgunii, iezii, care sunt doritori de piscuri, eram rezemat de țuranii de piatră, iar apa era, undeva, departe, în vâlcele. Până la coborâre, învățam arta răbdării, un exercițiu al voinței, care mi-a prins bine până în ziua de astăzi. Atunci, idealul zilei nu era zborul, ci un pahar cu apă. Care a rămas un semn al grijii față de aproapele tău. Era, și este, dorința oamenilor singuri! Să aibă pe cineva, aproape, care să le aducă un pahar cu apă. Banalul recipient plin a primit conotații profunde, dorința de a fi împreună cu un semen, de a schimba o vorbă, de a bea paharul cu apă din mâna aproapelui. În aceste vremi de restriște, nu sunt suficiente meseriile minții, cercetarea și creația, cât mai ales privirea până la încredere în ochi. Care, deocamdată, rămâne sub rigoarea distanței.
Pandemia asta ne-a adus aminte cât de mult avem nevoie unii de alții. Avem nevoie de substantive proprii, și mai puțin de substantive comune. Deși suntem încercați, până în preajma morții, bine ar fi să renunțăm la ură, cei care au această pacoste pe suflet. Ea aparține trăirilor negative, alături de durere, supărare, furie. Cum vă evaluați roadele gândurilor? Caut să mă bucur de binele din jur. Cum ar fi o vorbă bună, un gest de bunăvoință, o veste mângâietoare, o izbândă a aproapelui, darul simplu, dar vital, cum este paharul cu apă. Toate aduc momente de mare intensitate sufletească. Pe toate coridoarele lumii ar trebui să circule, fără mască, iubirea de cel apropiat. Dar și de cel mai îndepărtat. În aceste vremuri este o mare artă să învățăm lecția bucuriei. Chiar să o provocăm, să avem harul ei. Este o stare salvatoare.
Să ne imaginăm chipul omului de dincolo de mască. Chipul omului, care are o frumusețe divină. În lipsa înfățișării relaxate, să ne folosim de cuvintele frumoase. De gesturi necesare sufletului. Cum este pilda paharului cu apă. Mă liniștește armonia familiei. De aproape și de departe. Apoi mă preocupă prietenii și dorul de ei. Prietenii livrești, dar cât sunt de concreți, cât de disponibili! Îi cobor din rafturile bibliotecii și-i poftesc la dialog. Răspund prompt la orice chemare. Încerc să scot din preocupări viziunile apocaliptice, conspirațiile, deoarece am citit că pandemia aceasta nu este cea mai mare nenorocire a omenirii. Folosesc gândul, în parte consolator, că în alte perioade istorice au fost dezastre și mai mari. Deși, vorba unui drag antropolog și teolog, Costion Nicolescu, este pe planetă o hărmălaie de nedescris.
Avem ocazia să descoperim fragilitatea condiției umane și sociale, dar o putem ocroti spiritual. Să-i oferim paharul nostru cu apă. Așa ne putem observa pe noi, dar să-i descoperim și pe alții. Să aflăm ceva din misterul ființei și al existenței. Nu uit că, în momentele de cumpănă, de încercare, rugăciunea ne este de ajutor. Sufletul fiecărui om strigă, în firescul lui, după salvatorul pahar cu apă. Eu am învățat în pruncie că Dumnezeu îți ascultă rugăciunea, oriunde te-ai afla. Biserica nu dispare din sufletul nostru. Apoi, ne putem zidi, zilnic, prin mici gesturi, mici exprimări, cuvinte bune și simple, priviri binevoitoare. Toate acestea ajută, pe nesimțite, ca ființa ta și ființa celui din preajmă să nu ducă dorul paharului cu apă. Că asta-i dorința omului ajuns la strâmtorare să aibă, pe cineva, să-i aducă un pahar cu apă. Este și elegia bătrânilor neajutorați.
Că așa merge vorba: să-ți fie dor de ce-ai lăsat, ca gurii după un strop de apă, când seceta usucă iarba, și caii-n stele se adapă. Pentru asta trebuie un valău cu apă limpede. Și pentru oamenii ajunși la nevoie, un pahar cu apă. Și nu mai umiliți corpul medical românesc. Are nevoie de ajutorul nostru. De paharul cu apă.
