Amenzile i-au speriat pe angajatori şi puţini sînt cei care mai riscă să plătească 10.000 de lei amendă pentru un salariat la negru sau să facă închisoare în caz că au mai mult de cinci muncitori fără forme legale. Din luna aceasta, inspectorii de muncă şi fiscali încep controale comune la firmele suspecte de muncă la gri, însă pot doar să le atenţioneze, iar de amendat nu le pot amenda. Legea privind munca la gri îşi arată gravele lacune, semn că Parlamentul trebuie să o modifice!
În ultimii ani, patronii au simţit pe pielea lor că munca la negru este strict interzisă, aşa că au trecut cu salariaţii spre munca la gri, adică i-au angajat pe muncitori cu contract individual pe perioadă nedeterminată, dar nu cu durata normală de muncă de opt ore pe zi şi patruzeci de ore pe săptămînă, plus opt ore de muncă suplimentară în caz de nevoie, ci cu … una- două ore de muncă pe zi, cu toate că oamenii lucrează opt şi chiar mai mult. Încălcarea legii (OU 65) vine în avantajul firmei (plăteşte puţini bani la fondurile de pensii şi sănătate) şi (aparent) al angajatului. Munca la gri aduce însă deservicii sistemului de pensii. Salariatul care munceşte două ore pe zi şi contribuie cu un sfert la fondul de pensii se poate pensiona după 15 ani de lucru şi va primi pensia socială, la fel ca muncitorul care a lucrat opt ore pe zi timp de 15 ani şi care a contribuit de patru ori mai mult la fondul de pensii. Inechitatea aceasta este … (deocamdată) legală.
Angajatorii că s-au adaptat rapid, le explică salariaţilor aceste „avantaje” şi oamenii muncii cad în capcană, acceptă să muncească la gri. Ştiu şi că nu vor fi amendaţi, în caz că vor fi descoperiţi de inspectorii de muncă şi fiscali. Şi muncitorii la negru ar putea primi sancţiuni, dar legea în cazul lor nu este aplicată de inspectorii de stat, din motive neclare, considerîndu-se că nu ei sînt principalii vinovaţi. Şi totuşi, legea nu ar trebui să fie aplicată după sensibilităţi sociale, deoarece sistemul de sănătate este contributiv, nu protectiv.
Unul din cinci salariaţi este angajat cu timp parţial de lucru, de 1-2 ore pe zi, iar unul din doi are în acte salariul minim pe economie. Registrele de evidenţă a salariaţilor nu arată nici pe departe dimensiunea reală a muncii disimulate, deoarece muncitorii refuză în continuare să pretindă de la patronii lor să respecte legea. Muncă la negru nu se face doar în construcţii, cu muncitorii necalificaţi, ci şi în birouri, în centrul oraşului, un caz deosebit fiind un birou notarial cu notar salariat la negru.
Ar putea să nu ne pese de aceste lucruri, dar atunci cînd numărul celor care lucrează la gri şi la negru depăşeşte jumătatea celor 5,5 milioane de salariaţi cîţi are România, suferim cu toţii. Deci trebuie să îi rugăm pe fiii noştri, pe fraţii noştri, să refuze munca disimulată. Nu îi poţi convinge uşor, au salarii mai bune decît dacă ar lucra legal, patronii îi plătesc cu bani din afaceri nefiscalizate, din evaziuni fiscale. Însă vine şi momentul în care nu se mai poate ca unii să scape atît de uşor de plata grosului contribuţiilor la stat aferente salariaţilor. Este evident că un zidar nu munceşte o oră pe zi, şi totuşi apar zidari în acte cu 1 h/zi! Acest zidar primeşte 2.000 de lei pe lună, în loc de 1.400, dar va avea pensie de o sută de lei, la care statul îi va adăuga trei sute pînă la pensia minimă socială. Aşadar, toţi plătim pentru aceste şmecherii cu munca la gri!
Firmele care îşi achită dările corect sînt concurate neloial de cele care practică munca la gri. Combaterea muncii disimulate ar trebui să fie susţinută de patronate şi sindicate, sau măcar de salariaţi. Însă aceştia se coalizează cu infractorii şi refuză să recunoască situaţia gri/neagră în care se află. Aceasta este cea mai viabilă soluţie (pe lîngă amenzile ce trebuie mărite şi legea clarificată), ca muncitorii să îşi reclame angajatorii, dacă refuză să intre în legalitate. Nici un motiv de refuz nu stă în picioare!
