IN MEMORIAM • Augustin Cozmuța (14.11.1941 – 22.11.2015)

„Orice întâlnire are ca punct final o despărțire. Despărțirea de Augustin Cozmuța a fost la fel de discretă ca și viața sa. Cultură, cărți, articole, cronici teatrale, cenacluri, reviste, scriitori, jurii… O privire mult mai pătrunzătoare decât lăsa să se vadă.
A venit, a sădit, a plecat”.
Nicolae Weisz

„Eu am scris articole și nu cărți (…), cu gândul că din ele, cele mai bune vor și rămâne peste timp, vor interesa pe cineva. De aceea am și debutat ca autor de cărți atât de târziu, când deja aveam cincizeci de ani”. Augustin Cozmuța

„În trupul său aparent firav, Gusti purta puterea de a explica lumea din punct de vedere cultural, social, politic. Nu cădea în capcana evenimentelor, răzbătea până dincolo de ele, cu discernere filosofică. Își păstra surâsul politicos, nu-și ieșea din fire, la judecata zilei spunea adevărul rece, pentru cine avea urechi de auzit. Reușea să fie tranșant fără ca cineva să se arate supărat, performanță greu de egalat”.
Nicolae Goja

Augustin Cozmuța ne privește din vasta Bibliotecă a Domnului!

Mi-am pus gândurile cotidiene pe pauză pentru a derula în liniște caseta amintirilor. În acest fel am ajuns la AUGUSTIN COZMUȚA. „Domnul Cozmuța” pentru noi, cei mai tineri, care doream cu ardoare să „furăm” nițel din meseria de jurnalist.
Augustin Cozmuța era un nume familiar în casa părinților mei. Îmi amintesc cu drag cum tatăl meu îmi povestea că i-a fost profesor de limba română elevului Cozmuța. Îl admira nespus. Îl lăuda, spunând mereu: „Un elev excepțional! Cel mai bun elev pe care l-am avut la școala din Cernești!

Elevul Cozmuța a devenit mai târziu coleg și prieten cu tatăl meu și un reper important în cultura maramureșeană. Scrierile sale poartă o puternică amprentă filosofică, aparte, ce trădează o vastă cultură, o lectură de zeci de volume din cărți de literatură și filosofie și mii de ore de studiu aprofundat.
Trebuie să recunosc faptul că atunci când citeam câte o cronică plastică ori de teatru în paginile cotidianului nostru, sub semnătura Augustin Cozmuța, mă pierdeam uneori în avalanșa de comentarii subtile, complexe, dar pertinente la evenimentele din domeniul artei și teatrului. Nu o dată, reluam unele fraze, încercând să le ghicesc subtilitatea.
Deopotrivă jurnalist de excepție, scriitor, critic literar, profesor, „Domnul Cozmuța” rămâne în amintirea noastră ca un om extrem de valoros și modest. Da, un om modest. Oamenii mari sunt modești. Căci, nu-i așa, „esențele tari se țin în sticluțe mici”.
Vă mulțumim, Domnule redactor-șef Augustin Cozmuța, pentru scrierile pe care ni le-ați lăsat, prin nu puținele cărți publicate, câteva chiar și din veșnicie, cu ajutorul „mâinii drepte” a dumneavoastră, soția Elena.
Sperăm că ne vegheați de acolo, de Sus, din vasta Bibliotecă a Domnului!
Iulia B. MUREȘAN

Treceri prin punct

„– Mama, mă ajuți, te rog, la proiectul pe care îl am la literatură?”, mă întreabă fiica mea. „Am de scris un eseu analitic și nu știu cum să îl încep. Știu că tu te pricepi”.
Zâmbesc. Cum oare am ajuns aici? Meseria mea e cea a unui om de știință și, cu toată bună­voința, nu îmi mai ajunge timpul pentru literatură atât cât mi-aș dori. Dar mă bucur de câte ori am ocazia. De obicei îmi trimite un fișier pe Google drive cu „tema de casă”. Ne logăm amândouă în fișierul respectiv: eu de pe calculatorul meu, stând în picioare la masa de lucru, ea instalată în papasan cu calculatorul ei în brațe. Mă uit la ea și, ca să pot să o ajut cât mai bine, încerc să îmi aduc aminte cum și ce gândeam eu la vârsta ei, cu mai bine de treizeci de ani în urmă…
La fel apăream și eu cu câte o întrebare încuietoare de literatura română în ușa bibliotecii tatălui meu, acolo unde își avea biroul la care lucra de obicei când era acasă. Mă așezam apoi în fotoliu și tata începea să îmi explice ce și cum. Îmi povestea cu aceeași pasiune și cu un impresionant nivel de informare despre Nichita Stănescu, Nicolae Labiș, Eminescu, Sadoveanu, Slavici sau Caragiale. Îmi explica subtilitățile de limbaj. Îmi exemplifica cu nuanțe de stil. Făcea comparații, trimiteri de la unul la celălalt. Analiza importanța contribuției pe care fiecare dintre acești scriitori a adus-o în contextul istoric al literaturii române. Nu întotdeauna urmăream tot ce îmi spunea, multe mi se păreau complicate și încâlcite, chiar plictisitoare uneori. Tatei însă nu îi scăpa din vedere neatenția mea și uneori făcea o pauză și încerca să îmi spună o glumă sau să îmi arate o caricatură. Alteori îi sărea muștarul și țin minte că mă întrebam dacă nu cumva își dă seama că preferam pauzele de caricaturi. Chiar dacă și pe acelea trebuia să mi le explice uneori. Din păcate, neavând calculator pe care să iau notițe, în final, tata scotea de pe rafturile bibliotecii niște cărțoaie mari de critică literară, îmi însemna de unde și până unde să mă duc să citesc singură, apoi mi le punea în brațe și mă trimitea la mine în cameră să aprofundez. Chiar dacă conținutul nu era întotdeauna la fel de interesant, îmi plăcea faptul că tata mă lăsa să fac însemnări pe marginea textului, un obicei pe care de fapt l-am moștenit de la el. Privind în urmă, îmi dau seama că obiceiul acesta provenea din faptul că tata făcea multă muncă de corectură. Însă, în cărțile acestea, notițele erau la un cu totul alt nivel. De fapt, înainte să mă apuc să citesc textul, citeam prima dată notițele tatei, care erau cu mult mai interesante și mai incitante. Acolo tata punea întrebări, critica sau își exprima dezacordul. L-am întrebat o dată ce rost aveau aceste notițe, dacă autorul nu doar că nu știa de ele, dar nu avea cum să îi răspundă. Mi-a explicat că, de fapt, pe cât cu putință, a încercat și în multe cazuri a reușit să îi contacteze pe autori și să poarte dialog cu aceștia, în persoană, pe tema acestor notițe și să „lămurească lucrurile”. Trebuie să recunosc că pe cât era de calm când lucra cu mine, pe atât era de strict și știam foarte bine cât de mult îl supără superficialitatea. Chiar dacă mi se părea nedrept, știam că de la mine se aștepta mereu la mai mult.
Azi, la rândul meu, fac același lucru cu fiicele mele, chiar dacă folosim alte tehnologii și discutăm despre autori „exotici”, cum ar fi japonezul Yukio Mishima. Mi se pare uluitor cât de ușor îmi revin în minte cuvinte, secvențe, idei din „lecțiile” mele din trecut cu tata. Și parcă îmi mai trece încă un pic din supărarea față de el pentru că m-a făcut să pierd din timpul de joacă din cauza temelor în plus la limba română. Pentru că timpul de atunci se reflectă în prezent. Și, prin intermediul meu, nepoatele fac teme la literatură cu bunicul care nu mai este.
Ioana COZMUȚA,
Sunnyvale – California, 14 noiembrie, 2020

Printre stele, un Profesor

Mulți l-au cunoscut pe Augustin Cozmuța ca ziarist, critic literar, scriitor. Puțini au avut, însă, privilegiul de a-l descoperi ca Profesor.
Au trecut cinci ani de când nu mai este printre noi, dar zilele acestea îmi amintesc cu nostalgie că am străbătut chiar mai bine de zece ani de când Profesorul Augustin Cozmuța își îngăduia din timpu-i aglomerat – (ziar, revistă, lansări de carte, vernisaje) – să predea disciplina Produsul mediatic pentru a șlefui, la Universitate, noi generații de jurnaliști.
Nu a fost un Profesor clasic care venea să-și predea lecția, iar la final de semestru să consemneze, mecanic, niște note.
Nu.
Ne-a surprins din prima clipă cerându-ne, imperativ, să scriem.
Bineînțeles, ne-a ancorat în realitatea locală transpunându-ne mai întâi câteva teme de actualitate.
Nu a pretins să abordăm vreun anumit gen jurnalistic. A vrut doar să așternem pe hârtie cuvinte, elemente din care, categoric, știa el, mai târziu, ce anume să extragă pentru a ne cizela calea înspre gazetărie. Sau, pur și simplu, înspre alăturarea cuvintelor.
Ecoul semestrului petrecut alături de Profesorul Augustin Cozmuța, în care, în fiecare joi, de la ora 10, ne întâlneam în sala de „la Teatru”, încă reverberează. E imposibil să nu ți-l amintești analizându-ți „mapa cu articole”, iar din discursu-i, atât cu aprecieri, cât și cu critici, să extragi – constructiv – îndemnul de încurajare.
Și-a îndrăgit atât de mult meseria de Ziarist încât, în calitate de Profesor, a reușit, într-o manieră mai mult decât pilduitoare să ne transmită – cu vorbe mai mult sau mai puțin țintite – faptul că această profesie merită toată dedicarea într-un angajament nu doar pe parcursul vieții, ci și într-un spațiu acronic ce izvorăște exclusiv din cuvinte.
Timpul e crud și pribeag, dar ne sfătuiește să prețuim ce am descoperit cândva. Uitându-ne acum la stele, toți cei care l-am cunoscut ca Profesor pe Augustin Cozmuța suntem fericiți de soartă. Am deprins că această meserie se poate face elegant și, poate cel mai important, cu patos.
Maria STOICA