La ce istorie are Maramureșul, te-ai aștepta să fie împânzit de castele, cetăți, reședințe de grofi. De ce avem asemenea așteptări? Pentru că fiecare perioadă din istoria zonei are câte ceva de spus. În realitate, nu prea sunt.
Perioada străveche este, culmea, mai bine reprezentată ca toate, cu celebrele și valoroasele șantiere arheologice și săpături de la Oarța-Bicaz sau Suciu-Lăpuș. Tumuli, ceramică, ce mai, o lume! Venind mai încoace în timp, trecând peste legende de genul sanctuarului dacic de sub biserica reformată din Sighet, am avea întărituri pe dealul Solovan din Sighet, o urmă de turn la Oncești în pădure, dar mai ales, cu dată recentă, cercetări la un neașteptat castru roman la Coștiui, care ar cam anula tot ceea ce-am crezut noi despre dacii liberi și neatârnați de la nord de Zalău, de Porolissum. În rest, zona Maramureșului istoric geme de ruine… moderne.., casa de copii de la Bocicoiu Mare, clădiri părăsite ale grănicerilor pe granița cu Ucraina, cantoane și cabane silvice lăsate în paragină. Și mai spre Est, apar ruinele minerești de la Baia Borșa, dar și cele de hoteluri din Borșa Complex.
Ar mai fi memorabilă și demnă de menționat reședința familiei Szaplonczai de la Tisa, devenită ulterior școală. Borșa mai are, de cauți bine, urme de fortificații militare în zona Prislop. Pe cealaltă rută, pe Valea Izei, există o fundație despre care se spune c-ar fi a reședinței Bogdăneștilor, a familiei lui Vodă Bogdan. Și-ar mai fi un tip de „neoruine”, cele ale stațiunilor, ale băilor gen Coștiui sau Dragomirești…
De cealaltă parte a Gutâiului, în sud de județ, există urme vagi și drumuri de la o fierărie/forjă ce a aparținut unui mare proprietar, în Lăpuș. La Sălnița, pe defileul Lăpușului, există o altă recentă cercetare arheologică, de talia celei de la Coștiui, care ar putea aduce surprize în evaluarea cunoștințelor noastre istorice. Dar ajungem, mergând spre sud, la singura cetate încă vizibilă din Maramureș. E un fel de-a spune vizibilă, pentru că e năpădită de vegetație. Doar un localnic sau un cunoscător ți-o poate schița, să înțelegi măreția acestei unice cetăți ce a fost aruncată în aer de un general austriac pentru că acolo se ascundeau trupe fidele revoluției maghiare a lui Rakoczy. Și așa, cu această cetate totuși palpabilă, ajungem la salba de „castele”, de fapt reședințe de vară a nobililor maghiari de pe Culoarul Someșului.
Unele au avut șansa de a fi salvate total, datorită utilității lor, altele au dispărut cu totul. Un caz trist este al casei Degenfeld de la Ardusat, din care a mai rămas un zid și cripta familiei. Culmea, nu demult a decedat și ultimul urmaș din familia Degenfeld, în Austria, deși are aici administrator pentru posesiunile recuperate în instanță. Urmează, tot pe culoarul Someșului, casa de la Gârdani, în picioare pentru că a fost școală ajutătoare decenii întregi. A fost retrocedată, a trecut prin faze nefericite, apoi a fost vândută și… stă. La Țicău, o altă asemenea reședință a dispărut cu totul, a mai rămas în picioare arcada porții principale, atât. Sătenii nici nu mai știu ce grof a locuit acolo. Doar că li s-a interzis să ia țigle și cărămizi de acolo, iar acum s-au degradat, degeaba… A mai fost o asemenea reședință la Mînău, salvată pentru că e școală. Alta la Asuaj, o casă de vânătoare a unui grof care a populat zona cu specii neașteptate, inclusiv cerb lopătar. Dispărută cu totul, deși devenise ulterior, în vremea României Mari, școală de vară de fete, sub oblăduirea Reginei Maria, spune legenda. Alte exemple de ruinare, deși de dată mai recentă, de asemenea trecute prin valuri-valuri de interese, sunt la castelele de la Satulung, confiscate de Finanțe de la un fost mare industriaș și cel de la Pribilești, ce se ruinează. La fel de nefericit arată însă și casa Pocol de pe Valea Borcutului, reședința singurului mare proprietar român de mine de aur din această zonă!!! Ajunși aici, trebuie să amintim neoruinele minerești ce împânzesc zona, de la Handalul Ilbei până la Baia Mare și mai încolo, spre Baia Sprie și Cavnic.
Cealaltă față a monedei există, chiar dacă are legătură cu… șansa, cu destinul! Una dintre cele mai bine conservate clădiri de gen din Maramureș este casa familiei Pop Șimon, actualul sediu a primăriei Vișeu de Sus. Prin jocuri de culise cu implicații la înalt nivel, clădirea a fost retrocedată și autoritatea locală e chiriașă, dar a întreținut clădirea perfect. Se petrece la fel cu Casa Teleki de la Coltău, sediu de școală și muzeu, recent restaurate, sau cu alte case din Baia Mare ale legendarei familii Teleki, una dintre cele mai puternice din această parte de țară. Sigur, fără titlu pompos de castel poate fi enumerată și reședința lui George Pop din Băsești, un adevărat leagăn al Marii Uniri. Nu ruină, nu castel, nu cetate, dar de o importanță majoră pentru istoria Maramureșului și a Ardealului. Și ea restaurată recent. Concluzionăm și constatăm că singura șansă a acestor locuri istorice a fost… utilitatea, folosirea lor, chiar cu schimbarea destinației. Da, ne-am fi dorit să vizităm la ceas de seară Cetatea Chioarului, ca Rupea din Brașov, cu torțe, cu un muzeu ca al cetății Sighișoara. Nu e cazul. Da, am vrea să vedem măcar o refacere 3D a mănăstirii reale de la Peri, de peste Tisa, leagăn al creștinismului din această zonă.
