Cu pandemia și febra campaniei electorale, evenimentele de altă natură trec în umbră. Inclusiv întâmplări din istoria noastră. Aflu din paginile celebrei reviste „Literatura și arta,” o redută a spiritualității românești de la Chișinău, un gest cu conotații care nu m-a lăsat indiferent. Sub semnătura academicianului Nicolae Dabija, directorul publicației, a apărut, săptămâna trecută, un articol la care nu au tresărit mulți. Despre ce povestește cărturarul de la Chișinău? La începutul lunii iulie, s-au împlinit 516 ani de la moartea lui Ștefan cel Mare. Viteazul domnitor a fost înmormântat la Mănăstirea Putna, sub o piatră de mormânt, pe care și-o pregătise din timp. Lăsase loc gol pentru ziua și anul morții, loc necompletat până astăzi. De aici începe legenda, onoarea generațiilor pentru faptele lui: Ștefan Vodă n-a murit! De atunci, din 2 iulie 1504, candela de la căpătâiul lui arde fără stingere de peste cinci veacuri. Un gest simbolic de venerație. S-au găsit suficienți nevolnici care au încercat să o stingă. Dar nu au reușit.
Prietenul meu, al Maramureșului, Nicolae Dabija, scrie în articolul evocat despre felul în care marele domnitor a fost batjocorit, în țara lui. Iar fapta a fost medaliată. Recent, un individ a făcut ceea ce n-au îndrăznit nici păgânii și dușmanii pe care îi învinsese. Acel personaj sinistru, care are nume, recent s-a urinat pe mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, iar drept răsplată, președintele Republicii Moldova, Igor Dodon, l-a decorat cu unul dintre cele mai mari ordine ale statului. Mi se pare o atitudine josnică și umilitoare pentru ceea ce înseamnă demnitate și diplomație între două state românești. Mai ales că în țara lui Ștefan cel Mare era și Basarabia, acum stat independent.
Este știută ura președintelui pro-rus Dodon pentru spiritul românesc în general, dar să recurgi la o asemenea mizerie mi se pare o jalnică decădere. Mojicia lui Mihai Conțiu, că așa îl cheamă pe nevolnicul personaj, nu a fost sancționată în România. Nu este doar gestul unui individ cu mintea rătăcită, ci este o chestiune cu reflexe politice. Ce avea președintele țării cu gestul execrabil al personajului? Nicolae Dabija ne spune că acest tip fără țară, și fără scrupule, a publicat recent un articol, la Chișinău, în care susține că atunci când a fost canonizat Marele Domnitor s-a săvârșit una dintre marile diversiuni mistice românești. Apoi, nerodul și-a bătut joc de Dumnezeu, de Iisus Hristos, de Eminescu, de România, de Vieru, de adevărul istoric și ne propune drept model pe Igor Dodon și Federația Rusă.
El avea misiunea de a verifica „loialitatea lui Cimpoi, Dabija, Vieru față de Statul Român.” I se atribuie însușirile unui spion în toată regula. Nu-i loc pentru a face aici portretul Marelui Domnitor. Decupez aprecierea unui sol polonez, făcută în 1574: „Acest Ștefan voievod al Moldovei era iscusit și norocos, căci într-un rând a biruit o sută cincizeci de mii de turci. A alungat pe Matiaș, regele Ungariei cel viteaz din Țara Moldovei, nimicind cu dânsul o mare oaste de unguri și rănind pe regele însuși cu trei săgeți. Și pe tătari i-a biruit de câteva ori, de asemenea pe regele Poloniei, Albert, l-a biruit în Bucovina. Orice istoric poate să-l preamărească pe drept cuvânt, pe acest slăvit noroc cu o țară atât de mică. Din cauza nespusei lui vitejii, poporul îl socotește ca sfânt.” Asta afirmă un sol polonez, nu o față bisericească. Importanța domniei lui Ștefan cel Mare a fost una crucială. Meritele sale față de credință sunt imense. A oprit ca pământul Moldovei să fie împânzit de moschei. În schimb, a ridicat zeci de biserici și mănăstiri. A poruncit să se scrie în ele cărți. A creat școli de copiști, de protopsalți, de iconari, de broderii. Datorită lui moldovenii și-au păstrat credința, limba, conștiința de neam, iar țara lui nu a dispărut de pe harta lumii.
Desigur, Ștefan a avut și păcate. Dar meritele lui față de Credință și Biserică au tras mult mai greu. Batjocorirea Marelui Domnitor nu este un fapt nevinovat, izolat. Face parte din ofensiva dușmanilor istoriei noastre. Despre care se vorbește foarte puțin, sau deloc. Tăcerea este extrem de periculoasă. Mai ales când este vorba de destinul țării tale. Nu este o condiție depășită, cum cred unii, să aperi și să promovezi valorile naționale. Uitați-vă ce fac alții. Cât despre umilirea Domnitorului, în propria lui țară, mi se pare de neiertat. Acești mercenari trebuie arătați cu degetul. Păcat că în programul electoral al aspiranților la putere, și în Maramureș, nu se amintește despre cultura, istoria noastră. Atunci, cine să-l apere oficial pe Marele Domnitor? Oricum, Dumnezeu îl apără. Că i-a închinat biserici și mănăstiri. Noi avem alte treburi lumești, trecătoare.
