În fiecare an, la 6 aprilie, Biserica săvârșește pomenirea Sfântului Mucenic Irineu, cel care a fost episcop de Sirmium în timpul domniei împăratului roman Dioclețian (284-305). Informații prețioase despre viața bisericească a primelor comunități creștine ne-au rămas din așa-numitele „Acte martirice”, documente întocmite după procesele de judecată ale celor ce au pătimit pentru credința lor. Astfel, aceste izvoare păstrate în limba latină sunt, astăzi, adevărate tezaure impregnate de informație, cu detalii despre prinderea creștinilor, interogarea lor, dialoguri între mucenici și prigonitori, rugăciuni rostite de cei ce pătimeau, dar și nume de persoane, toponime sau hidronime ce pot localiza istoric și geografic evenimente ale Bisericii primare. Dintr-un astfel de Act martiric aflăm că Sfântul Irineu era episcop în scaunul de la Sirmium și a fost judecat și condamnat la moarte de Probus, guvernatorul provinciei.
Cetatea Sirmium se afla în provincia romană Pannonia Inferioară, lângă Singidunum (Belgradul de astăzi) și era reședința împăratului Galeriu, ginerele lui Dioclețian. Acea zonă geografică era locuită, în principal, de strămoșii noștri daco-romani și de traci romanizați. Provinciile dunărene ale Illyricului, în care creștinii erau numeroși, au fost ocupate de soldați rânduiți să pună în aplicare decretele imperiale de persecutare a creștinilor, sub conducerea guvernatorului Probus. Printre creștinii arestați și aduși la judecată s-a numărat și Irineu, tânărul episcop al cetății Sirmium. Acesta era căsătorit și avea copii mici, întrucât atunci episcopii erau fie monahi, fie căsătoriți. Regula privitoare la celibatul episcopilor avea să fie prevăzută mai târziu, în cadrul Sinoadelor Ecumenice.
Pentru credința sa în Hristos, episcopul Irineu a fost adus în fața guvernatorului Probus, care i-a spus ceea ce se spunea fiecărui creștin în acea perioadă: fie își păstrează viața, ca păgân, fie va muri, ca alți creștini. La porunca de a jertfi zeilor, Probus s-a lovit de refuzul stăruitor al tânărului episcop. Pentru aceasta, a fost supus la chinuri, dar pe toate le răbda cu puterea rugăciunii. Și au venit cei apropiați lui, părinții, soția și copiii săi, care, văzând ce suferințe îndura, îl sfătuiau să se supună poruncii împăratului. Tuturor le-a răspuns prin cuvintele Domnului Hristos: „De cel ce se va lepăda de Mine în fața oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el în fața Tatălui Meu, Care este în ceruri”. După care a fost din nou aruncat în închisoare și chinuit. Guvernatorul Probus, iscusit în a apela la grijile lumești pentru a-i face pe creștinii slabi să renunțe la credință ca să-și salveze viața, l-a mai ispitit o dată, folosindu-se de copiii săi. I-a spus să jertfească idolilor pentru ei, ca să nu rămână orfani. Nici această ultimă încercare nu a reușit, astfel că Probus a dat sentința de condamnare: să fie aruncat în râul Sava, un afluent al Dunării. Singura dorință a episcopului Irineu a fost să fie ucis cu sabia, ca toți să cunoască „în ce fel s-au deprins creștinii să disprețuiască moartea pentru credința lor în Dumnezeu”.
Conform Actului martiric, a fost adus la locul de osândă – podul lui Basent -, de unde a înălțat o frumoasă rugăciune: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care ai binevoit să pătimești pentru mântuirea lumii, fă să se deschidă cerurile Tale, ca îngerii să primească sufletul robului Tău Irineu, cel ce moare pentru numele Tău și pentru poporul Tău, care sporește în Biserica Ta universală din Sirmium. Îți cer și mă rog milostivirii Tale să mă primești și pe mine și să binevoiești a-i întări și pe aceștia în credința Ta”. Astfel, fiind tăiat de ostași cu sabia, a fost aruncat în râul Sava, în ziua de 6 aprilie, anul 304.
Conform unor Martirologii, la doar trei zile după martirizarea episcopului Irineu, a fost ucis cu sulița tânărul Dimitrie, diaconul acestuia. Nu a trecut mult timp și a venit anul 313, când Sfântul Împărat Constantin cel Mare a acordat libertate religioasă creștinilor. Astfel, moaștele sfinților puteau fi cinstite în biserici fără teama chinurilor. Moaștele mucenicului Dimitrie au primit darul unor vindecări minunate de boli și neputințe. După mai bine de un secol, prefectul Leonțiu al Illyricului a ridicat în cinstea lui două biserici: una în Tesalonic, în care i-a așezat sfintele moaște în ziua de 26 octombrie 413 și una în Sirmium, oraș pe care slavii aveau să-l numească, până astăzi, Mitrovița, după numele său. Unii istorici socotesc că Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, prăznuit de Biserică la 26 octombrie, nu este altul decât diaconul Dimitrie din Sirmium. Pomenirea lui la acea dată s-ar datora faptului că în acea zi i-au fost așezate sfintele moaște în biserica din Tesalonic. (basilica.ro)
