Crâmpeie din viaţa arhiepiscopului Justinian Chira
Scriitorul şi publicistul ortodox, Dan Ciachir rememorează momentul în care l-a văzut prima dată pe episcopul Justinian Chira. Era prin decembrie 1975, la înscăunarea episcopului de Argeş, Preasfinţitul Gherasim Cristea. A fost marcat de privirea acelui ierarh care avea să îl uimească şi peste ani prin atitudinea sa verticală, prin profunzimea răspunsurilor care evidenţiau o trăire monahală adevărată şi care urmase cu râvnă şi cu responsabilitate îndemnul Mântuitorului: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară”.
„Eu l-am văzut prima dată în decembrie 1975, la înscăunarea episcopului de Argeş, Preasfinţitul Gherasim Cristea care a trăit cam 100 de ani. La Râmnicu Vâlcea, cu o seară înainte de momentul întronizării, a fost o masă. S-a aşezat lumea la masă, a doua zi era Sfânta Liturghie. Atunci l-am zărit pe Preasfinţitul Justinian, avea nişte ochi pătrunzători. L-am întrebat pe un ierarh cine e? Am văzut că avea engolpion. Zice: Preasfinţitul Justinian de la Cluj. Atunci, la masă, erau faimoasele vinuri de Drăgăşani, mâncare bună, s-a întins masa până după miezul nopţii. Eram împreună cu alţi ierarhi, cu preoţi consilieri. Nu mi-am dat seama că Înaltpreasfinţitul Justinian a dispărut de la masă, nu a stat, dar a doua zi era cel mai fresh, cel mai proaspăt în timpul slujirii. Nu se vedea pe ceilalţi că au mâncat mai mult sau ar fi băut, dar era oboseala care îşi spunea cuvântul, drumul lung. Ei, Înaltpreasfinţitul Justinian Chira avea o atitudine de călugăr”, mărturiseşte Dan Ciachir.
De altfel, de la arhiepiscopul Justinian Chira, scriitorul Dan Ciachir recunoaşte că a rămas cu o idee superioară despre ce înseamnă monahismul. “La un moment dat eram în biroul tehnoredactorului, la editura Patriarhiei. Apăruse o carte a Preasfinţitului Justinian şi au venit 2 sau 3 exemplare. L-a chemat părintele Bartolomeu Anania pe părintele Bogdan şi am răsfoit cărticica aceasta. Despre ce era vorba pe primele pagini: că trebuie evitaţi oamenii care vor să intre în monahism dintr-o dezamăgire. Un om trebuie să vină sănătos ca aspiraţie în monahism, nu să vină ca la spital. Am rămas cu o idee superioară de monahism pentru că alţi episcopi nu aveau cultura lui”.
Dan Chiachir îşi mai aminteşte că întâlnirea cu arhiepiscopul Justinian te marca. Indiferent că îl întâlneai la Rohia, purtând un dialog personal în chilia sa, fie că aveai ocazia să stai la masă cu el sau pur şi simplu să îl vezi slujind, predicând sau luând cuvântul în şedinţele Sfântului Sinod.
“Era un om cu mult curaj. Era un om atras de cultură. Se vedea că e o persoană deosebită, au fost şi legăturile lui culturale, a avut o mare influenţă asupra poetului Ioan Alexandru. El mergea acolo la Rohia, se cunoşteau, i-a făcut Casa Poetului, era un om care citea, bătea la maşină, cred că mai am o scrisoare sau două primite de la dânsul. Şi discuţiile erau foarte interesante. De mai multe ori am stat de vorbă. Erau oameni care mai lăudau regimul, dar Preasfinţitul Justinian, niciodată. Avea un interes ridicat pentru ce înseamnă cultură, cu o îndelungă practică a monahismului, pentru că el a fost stareţ 40 de ani la Rohia. Şi faptul că l-a ţinut pe Steinhardt acolo. Iniţial, Nicolae Steinhardt a vrut în Moldova să se închinovieze, la părintele Mina Dobzeu, fost deţinut politic, dar cineva i-a spus să renunţe la această idee. Cu un patos patriotic de ardelean, superior unui regăţean ca mine şi cu o prezenţă de spirit, aşa era arhiepiscopul Justinian Chira. La masă era comesean, în biserică era liturg, în discuţia cu un ziarist străin era un ierarh. Există o superioritate a Ardealului în anumite puncte din Biserică, nu are duhovnicia celor din Moldova, dar există o dreaptă socotinţă, o dreaptă măsură, sunt mult mai puţini care să umble cu unele alifii patriotice cum umblă unii preoţi care nu au ce spune. El era o personalitate care se deosebea şi de un alt stareţ şi de un alt episcop sau de un arhiepiscop. Plus era cunoscut că vorbea în şedinţele Sfântului Sinod şi vorbea foarte bine, mi-au spus alţii. Avea o atitudine fermă, dar nu dură. Pentru că vorba Sfântului Ioan Gură de Aur: Biserica e spital, nu tribunal. Era plăcută o discuţie cu el, puteai să îl întrebi anumite lucruri. Cel mai mult au fost întâmplări indirecte, am stat cu el la masa, l-am ascultat, îi plăcea să vorbească fără să exagereze, vorbea la obiect, era un om cu suflet, un om pe care nu îl uitai. Era un om care îţi rămânea în minte şi mi-a rămas şi acum. Sunt atâţia care s-au prăpădit. Este şi o personalitate, o figură autentică. El când vorbea, vorbea din convingere din pasiune, dar nu era retoric. Rămâne memoria unui om”.
