Nu îmi dau seama exact ceea ce simt acum, dar e ceva ce nu am mai simțit niciodată. Poate e o durere față de boala în care e țara întreagă. Dar mai degrabă….e o rușine față de….copilul meu. De ce? Mi-am învățat și mi-am format copilul spunându-i că pentru dreptul de a vota a curs sânge și să trateze cu maximă responsabilitate acest drept.
Acum, am sentimentul că nu îmi pot privi copilul în ochi. Nu pentru faptul că mi-ar reproșa că m-am înșelat, ci pentru că busola lui legată de valorile civile ale unei societăți sănătoase se poate da peste cap. Când s-a instalat regimul comunist la putere, patriarhul Iustinian, cu înțelepciune vizionară, a simțit că acel regim se instalează pentru multă vreme. Și mesajul lui a fost să se pregătească toți pentru acea situație, în aşa fel încât să reziste prin credință și nădejde în puterea lui Dumnezeu.
La fel și acum, cred că e tot ce se poate face. Să ne întărim în credință, nădejde și dragoste și să-l rugăm pe Dumnezeu să se milostivească de întreg neamul românesc. Trierea oamenilor e un proces în plină desfășurare…..poate e chiar lucrarea prin care Păstorul desparte oile de capre… lucrare care poate va dura multe generații… dar ea a început.
Nu este cel mai greu moment din propria noastră istorie, dar e evident un moment de cotitură. Nu mă îndoiesc deloc de intervenția divină, dar mai trebuie să și fim pregătiți pentru ea și să o merităm. Nădăjduim și credem că Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne iubim noi pe noi înșine. O atitudine ca cea a ninivitenilor din vechime ar genera o schimbare autentică în viața noastră ca nație…..dar suntem departe de metanoia ninivitenilor.
Poate încă nu am ajuns la roşcovele porcilor și să avem acel declic în propria conștiință. Sau încă nu am terminat de urcat Golgota neamului nostru… drumul încă e lung până la Înviere. Societatea, lumea, țara se va schimba atunci când fiecare om în parte își va alege bine propriul său drum, când își va consuma propria Golgota și își va trăi propria Înviere. Suntem prea lumești și flacăra conștiinței nu are destul oxigen sa se aprindă și să lumineze.
Să ne privim copiii în ochi cu genunchii plecați spre Hristos și lumina propriei noastre Învieri va lumina. Iar copiii noștri vor vedea și lacrima metanoică din ochii noștri și genunchii plecați și mai ales îl vor vedea și ei pe Hristos. Aceasta este singura soluție și singura opțiune. Să ne întoarcem sincer la Dumnezeu, deoarece EL stă cu brațele deschise și încă ne așteaptă.
Mircea Stupar
