Ştiţi cum ne uităm cu jind la bucăţile şi la feliile de pastramă sau de ”beef jerky” americănesc şi zicem că nu-s de nasul nostru? Uitaţi de ele, mai ales că mare parte din ele sunt pingele, abia le mesteci. Hai, pastrama de oaie are ceva, s-o recunoaştem. Dar de ce n-am face noi pastramă?
Am avut şansa de a găsi muşchiuleţ de porc la preţ decent, regretăm că n-am luat 2-3. Poate şi emoţia experimentului…iese, nu iese? Am început prin a pune la macerat, vreme de 48 de ore, muşchiuleţul. Într-o fostă conservă mare de peşte am pus o cană cu apă, două linguri de ulei de măsline, o linguriţă sos de soia, apoi două linguri de sare iodată, o frunză de dafin, o lingură de zahăr, o lingură de boabe de piper măcinate mare, doi căţei de usturoi, boia de care doriţi, o linguriţă de miere de albine. Amestecaţi, puneţi muşchiuleţul, capac şi 48 de ore îl uitaţi în frigider.
L-aţi scos, nu-l spălaţi, ci îl ştergeţi doar cu şerveţele, îl legaţi cu aţă sau îl trageţi în plasă specială (are Temu…), apoi îl atârnaţi o zi afară, să se zvânte. Următorul pas e afumatul. L-am dus la pădure, l-am agăţat de un trepied făcut din trei lemne, pe jar am pus lemne ude de prun, apoi de cireş. Să fie. A prins un miros elegant de fum, deşi a stat o oră, maximum două în fum. Acum, urmează faza de răbdare. Îl atârnaţi în pod, pe balconul fără soare, în beci, vreme de o săptămână, la musai cel mult 5 grade Celsius.
Finalul a fost înălţător… o pastramă cu crustă tare, intenţionat nu i-am făcut crusta de piper ca să simţim gustul ei, simplu. În interior, fix în mijloc, roz, în rest, maturat bine. Se topeşte în gură şi da, merită să faceţi experimentul!
