De câteva zile, într-un colț al sufletului parcă simt un gol, parcă ceva a plecat de acolo și nu înțelegeam ce. În fine, am înțeles urmărind câteva clipuri pe internet. Retragerea Simonei Halep din tenis, fără să-mi dau seama, m-a emoționat și s-a instalat un regret. Am reflectat puțin. Am urmărit-o de prin 2014, când a devenit tot mai cunoscută. Mi-am amintit acea finală de la Roland Garros, pierdută în fața Mariei Sharapova. Mi-a rămas bine întipărită în minte și în suflet. Am trăit-o intens și chiar dacă a pierdut acea finală, am avut în suflet un profund sentiment de admirație, de respect.
M-a făcut să o urmăresc în toți anii care au urmat. Nu numai faptul cum juca, ci ceea ce transmitea prin felul în care juca. Îmi dădeau lacrimile, văzându-i devotamentul, văzându-i sacrificiul, văzându-i determinarea. Trăiam cu tot sufletul alături de ea. Era impresionant. Întreaga ei atitudine mă emoționa, mă fascina și pot să zic că mă inspira. Vedeam limpede în toată atitudinea ei manifestarea sufletului ei. Simona Halep arăta pe terenul de tenis sufletul său imens care îi conducea corpul spre încercări extreme. Mă fascina inclusiv revărsarea nervilor și a frustrării când ceva nu ieșea. Sufletul ei în momentele grele era tributar limitelor propriului corp. Rupea racheta în descărcarea ei nervoasă. Mă impresiona. Gândea mereu. Asta e atitudine de mare sportiv, de mare om, care nu se mulțumește cu puțin, care vrea să dea totul. Și știți pentru ce? Pentru acel hai, Simona!, hai, România! izbucnit din inimile românilor din arenă.
Am înțeles pe parcurs că, unde era Simona Halep, era România. Simona Halep a fost sufletul și imaginea exprimată prin tenis a tuturor românilor din străinătate. Prin Simona, românii duși din țară voiau să arate lumii întregi că “suntem aici!”, “existăm!”, “Simona e România!!!, România suntem noi!!!”
Simona Halep a fost un fenomen, o manifestare sufletească a României din diaspora. Acolo unde era Simona, era și România. Prin toate turneele ei, pe tot mapamondul, am putut vedea cât de mare e România. Era peste tot steagul nostru tricolor. Era emoționant. O lume întreagă ne cunoștea pe noi, pe România, ne cunoștea țara prin Simona Halep.
Românii împânziți în toată lumea își scoteau la lumină tricolorul ca pe cel mai sacru lucru și îl arborau pe arenele lumii pentru Simona Halep, pentru România, pentru durerea pribegiei lor printre străini.
În timpul unei finale de la Madrid, când în arenă era liniște – servea Halep, înainte ca Simona să înalțe mingea și să o plesnească în terenul advers, strigătul unui român s-a auzit peste toată arena. L-au captat toate microfoanele de fond și l-au auzit o lume întreagă: “așa Simona, ia-le banii!” Chiar dacă am zâmbit, a fost un mesaj al pribegiei românilor, care au venit prin muncă să câștige banii străinilor, ceea ce trebuia să facă și ea – dar de fapt casa noastră este România. Le luăm banii și mergem acasă. Privirile tuturor erau intense și în arenă, și în fața televizorului.
Lângă sufletul Simonei se așază sufletul fiecărui român în parte – era acolo sufletul și suflul unei țări, era istoria unei nații întregi care muncește, care se sacrifică, care cade, se ridică, care plânge, care strigă, care râde, care învinge sau pierde, dar care la final arată lumii zâmbetul frumuseții poporului român și patriei noastre România.
Și mai mult decât atât. Închinăciunea Simonei Halep, semnul sfintei cruci făcut după fiecare meci și care ne făce să lăcrimăm, arăta identitatea noastră arăta cine suntem și ai cui suntem. Arăta că România e profund creștină, că e grădina Maicii Domnului. Prin semnul sfintei cruci, făcut cu atâta evlavie de Simona Halep în fața lumii întregi, ea a arătat că Dumnezeu este cu noi, că noi, românii, suntem ai lui Dumnezeu și că doar în jurul crucii lui Hristos suntem noi cei adevărați, cei autentici. Iar acolo, în arene de tenis ale lumii, Simona Halep era mărturisitorul nației române și al crucii lui Hristos. De acea am simțit un gol în suflet. Simona Halep s-a retras.
Toate acele trăiri ne vor lipsi, dar am convingerea că Dumnezeu ne va deschide și alte drumuri care parcă se văd (în ultimul an străinii au început să ne învețe imnul – e de bine).
Mulțumim din tot sufletul nostru, Simona Halep! Vom revedea în clipuri video atitudinea ta pe teren, sacrificiul, determinarea, zâmbetul final și închinăciunea ta – vom ofta, vom lăcrima, dar vom ști că se poate.
Dumnezeu să te răsplătească și să fie cu tine mereu!
Mircea STUPAR
