Dacă stai în Sighetu Marmației, e clar, nu vezi nimic deosebit. Dacă mergi săptămânal “la piaț’”, la fel. Dacă revezi Sighetul periodic, ba în trecere, ba căutând una alta, tot descoperi din el. Orice localitate sau oraș are un specific.
Unul a fost târg, altul centru mineresc, dar Sighetul a fost într-o continuă adaptare și redescoperire. Ba a găzduit oaspeți regali, ba a fost târg, ba a fost copleșit de exodul evreiesc dinspre Ucraina și Rusia, ba a fost centru al Sării. Mai de o vreme, oraș de graniță, cu micul trafic aferent, și mai nou gazdă bună de refugiați de toate felurile. Ce-a fost Sighetul peste ani? Ce e de descoperit la el? Ce merită descoperit, fără să-i știrbim aura de oraș cosmopolit, de Babilon? Evident nu vom găsi totul. Să mai rămână de descoperit, nu? Reamintim în treacăt evenimente și locuri importante, de la emblematica biserică reformată din centru, de departe cea mai veche biserică din Maramureș, atacul trupelor lui Ștefan cel Mare secondate de tătari asupra Sighetului, apariția evreilor masiv în oraș, exodul evreilor, închisoarea politică din Sighet, încercarea de alipire la Ucraina sovietică, anterior atacul ucrainean asupra Maramureșului cu lupta de la Cămara, șamd.
De la finalul epocii bronzului, pe dealul Solovan s-au descoperit topoare cu disc și cu spin, seceră, vârfuri de lance, lame de pumnal și mai ales turte și bare de bronz folosite la prelucrarea în fierărie. Cetatea nu era cetate propriu-zisă, era cu val de pământ, șanț și palisadă, cum vedem în filme. Din epoca Hallstatt, tot în Sighet s-au găsit monede dacice specifice secolului al 2-lea înainte de Christos. Datând din secolele 12-13, a fost găsită vatra unei așezări părăsite pe Valea Mare din Sighet. În 1368 apare în acte Maramureșul ca fiind comitat: „Magnifico viro magistro fillo Mauricy, comiti nostro Maramorosensi”, că tot se dispută necesitatea limbii latine în școală… Erau patru iarășe/plase: Vișeu, Cosău, Sighet și cel de Jos, de dincolo de Tisa. În 1692, autorități austrice construiesc sediul comitatului, însăși clădirea Curtea Veche, ce a fost sediu administrativ până în 1920. În 1699, se amintesc domenii ale Fiscului la Hust și la Sighet, de asemenea vama și cămara de sare tot la Sighet. În 1780, împăratul permite evreilor din Sighet să-și construiască prima sinagogă. Și un cimitir. În primăvara lui 1782, Sighetul și satele de pe Valea Tisei sunt inundate major de revărsări, oamenii se refugiază pe dealuri. Zece ani mai târziu, Sighetul cunoaște și câteva cutremure ce afectează case. În 1830, populația orașului era de 5008 locuitori… În anii ce urmează, populația scade masiv din cauza epidemiilor de holeră și de ciumă în anii 1846, 1870, 1873, 1893. În 1836, prim notarul Várady Borbely a pus bazele unei societăți de binefacere și a unui teatru de vară. În 1841 se deschide aici și primul cazinou. În 1865, ia ființă la Sighet prima stație de telegraf. La fel, o societate de Economie, un fel de universitate cu specializări de agricultură, zootehnie, silvicultură, minerit, grădinărit, industrie și publicistică! Inutil de spus că era în limba maghiară.
Spitalul din Sighet beneficiază de un corp/secție pentru bolnavii cu venerice, iar din 1873 o secție pentru cei cu holeră. În 1868, apar fabrici de cherestea la Bocicoiu Mare, Cămara-Sighet, Câmpulung la Tisa, Vișeu-Măcârlău. Înainte de 1900, în orașul reședință de comitat existau cluburi sportive de tenis de câmp, scrimă și patinaj. În 1910, recensământul general al Ungariei sublinia că în privința analfabetismului, orașul Sighet stătea bine, cu 54%, față de Plasa Sighet cu 28%, dramatic stăteau Poienile Glodului cu 2,7%, Cuhea cu 3,7%, Valea Porcului asemenea, la cealaltă extremă fiind Ocna Șugatag cu 62,9% alfabetizați, Coștiui cu 62%. Comitatul Sighet avea 2 stațiuni cu băi, 44 de medici, 171 de moașe, 26 de farmacii, la o populație de 357.705 locuitori, evident cu tot cu cei de peste Tisa. 69% din populație făcea agricultură. Au fost recenzate 72.389 de case din care 67.583 din lemn. Etnic, terenurile erau deținute de români-41,7%, maghiari- 39,7%, evrei- 14%.
În 1915, foametea a dus comitatul la revoltă, astfel încât erau înregistrați 69.000 de înfometați, iar Statul a acordat o rație lunară de 7,2 kg cereale, 10 kg porumb, 15 kg de cartofi per cetățean. În 1934, etnograful Francisc Nistor cu pictorul Traian Bilțiu Dăncuș și medicul Vasile Ilea pun bazele primului club de turism, Turing Club Român secția 7, ei au construit cabanele de pe Pietrosul Rodnei și de la Puzdrele (1939-1945). În 1945, primăvara, după încercarea lui Odoviciuc de alipire a Maramureșului la Ucraina și la URSS, după revolta bine-cunoscută, sighetenii se repliază și pun prefect pe dr. Iulian Chitta. Protopopiatul Ortodox din Sighet redactează și susține Apelul către populația română, trimis în 41 de comune, documentul a ajuns pe mâna liderului comunist Lucrețiu Pătrășcanu care l-a dus cu el la Moscova, ba cică și la Congresul de pace de la Paris din 1947! După război, dezastru în zonă: 40% din animale rechiziționate, fabrici distruse sau oprite, fără mână de lucru, lemnul exploatat se degradează în rampe, în lipsa bărbaților, nu e forță de muncă în agricultură, căi ferate și drumuri distruse, poduri asemenea. Un ordin al prefectului de Sighet din 25 aprilie 1945 hotărăște înființarea Jandarmeriei în Maramureș de asemenea decidea că, dacă sunt terenuri necultivate până la 15 aprilie, pot fi cultivate de oricine, ca măsură de urgență împotriva foametei. Proprietarii fabricilor de oțet din Sighet și ai Minopirit din Borșa sunt acuzați de sabotaj pentru că au oprit activitatea, se petrecea în 1947. Se înființează spitalul veterinar din Sighet, ulterior stațiune de cercetări pentru rasa Bruna de Maramureș. În 1948, iar inundații pe Tisa și pe Iza, se distrug drumuri și calea ferată.
În mai 1950, episcopii și preoții greco-catolici arestați pentru refuzul de a trece la ortodoxie sunt aduși în închisoarea de la Sighet de la lagărul din Căldărușani. Din 200 de personalități, 50 au murit aici. În 3 decembrie 1950 se fac regionalizarea și reîmpărțirea administrativă, raionul Sighet trece administrativ la cel de Baia Mare, iar în 1968 se consfințește, totul devenind cumva nefiresc „Maramureș”. În 1953, raionul Sighet avea „inventariați” 305 chiaburi din raion, 621 în tot Maramureșul încă istoric. În același an, raionul Sighet avea abia patru Gospodării Agricole Comune (colhozuri de tip sovietic) cu 414 familii, abia 3% din familii. A doua etapă, a întovărășirilor, a avut o soartă similară. Din septembrie 1958, Sighetul are primele două autobuze, apoi se înființează și linia Sighet-Vișeu-Borșa. În 1959, continua circulația de călători cu mocăniță, pe cale ferată îngustă, între Sighet și Mara!
Și lista noastră ar putea continua, și grație informațiilor adunate de inimosul Marian Nicolae Tomi în superbul volum Maramureșul istoric în date. Și va continua, cu vremuri noi, din care chiar avem surprize în ce privește mutațiile de rit nou petrecute la nivelul celui mai colorat oraș din nord de țară. Și cu cea mai frumoasă istorie.
