Cu ce ne mândrim noi, în Maramureș, e clar: cu biserici seculare de lemn, cu porți de lemn, cu Cimitirul Vesel, cu Turnul Ștefan, lista se subțiază pe măsură ce scriem rândurile de față. Problema e cu ce NU ne mândrim! Ce ascundem sub preș? Ce nu dă bine, ce nu coincide cu părerea noastră bună despre Maramureș?
Știm ce vor spune patrioții de rit nou și vechi: „Să nu lăsăm adevărul să strice o legendă frumoasă!” Adică ne mințim singuri și ocolim adevăruri ce nu ne convin. Cam ca și cu Biblia când vrei să iei textual pasaje ce nu convin…ele devin brusc pilde, figuri de stil, să nu uităm c-au fost scrise acum 2000 de ani…
Totuși, ce nu ne convine să arătăm lumii, în Maramureș? Îl parcurgem de la nord spre sud și ne dumirim. Începem de pe Culoarul Tisei, unde vedem vreo 3-4 ruine de poduri vechi, dinamitate aparent de Armata germană în retragere, în 1944. La Teceu Mic, Bistra, Valea Vișeului sunt asemenea ruine, din care cel de la Teceu e pe jumătate în picioare. Alt loc istoric uitat, ba ascuns prin mormane de gunoaie, e locul luptei de la Cămara dintre trupele românești și cele ucrainene care trecuseră râul. Însuși Ilie Lazăr susține în cartea sa că a participat la lupte. Printre rânduri reiese că o parte din trupele ucrainene fugiseră deja înapoi cu trenul, alții deja se retrăgeau. După o beție cruntă (ne spun oameni de cultură din minoritatea ucraineană). Au fost luați peste 300 de prizonieri. Acum, acolo e o groapă de gunoi dezafectată a orașului, drept pentru care n-ai ce vizita. Tot în zonă, am avea de ascuns vederii drumul județean dintre Lunca la Tisa-Valea Vișeului, impracticabil oricum, e locul unde a avut loc presupusa luptă cu lasere dintre Armata Roșie ce pleca să pedepsească Cehoslovacia răzvrătită în 1968 și Armata Română. Și tot pe granița cu vecinii am avea de ascuns Cărarea traficanților de la Crasna Vișeului spre munții Maramureșului, legendară, pe care bănuim că sunt aduși acum o mare parte din fugarii de război de vizavi. Cu prețul vieților lor. Și tot pe graniță avem prospecțiunile de uraniu lăsate de izbeliște de statul comunist. 
Cu urmări. Putem adăuga și tăierile de pe graniță, deja istorice și ele, cu deosebirea că pădurea-pădure, sus pe culmi, la 1.800-2.000 de metri, se reîmpădurește de la sine mult mai greu. Ne apropiem de Borșa- Vișeu, unde avem alte lucruri de ascuns.
E cartierul Baia Borșa cel înghețat în timp, în anii 70-80 ai secolului trecut. Dar să nu uităm calea ferată Sighet-Vișeu de Jos-Salva, și ea generatoare de legendă, ce era să devină și istorie anul trecut. Cu tot cu mustața de cale ferată spre Moisei-Borșa, deja devenită istorie. Și dacă tot suntem aici, să nu uităm de rușinea dezafectării și aruncării la coș a căilor ferate înguste de Mocăniță, de la Coștiui-Sighet, Mara-Runcu, mai recent a celei de la Vaser-Novăț. Erau felii de istorie, a ocupațiilor maramureșenilor din începutul de secol 20. Nu plecăm din nord înainte de a constata că nu e nimeni interesat în a conserva și arăta lumii ceea ce-a fost linia frontului în două războaie mondiale, întăriturile din Pasul Prislop. Cu un drum, am putea aminti lagărul de muncă forțată de la Copilaș, de la drumul lui Mackensen și de la cazemate, aici au lucrat români de-ai noștri. La fel, cimitirele militare multinaționale, rar băgate în seamă, cu excepții memorabile. La fel, cimitire ale altor nații, cel evreiesc mare de la Vișeu, cel țipțeresc, cel sovietic din Sighet etc.
Alte locuri cu care nu ne mândrim, le ascundem sub preș, sunt sutele de iazuri și halde de steril ascunse sau la vedere. Alături de ruinele minelor (atenție, mineritul fiind principala ocupație maramureșeană în anii 60-80) ce sunt presărate din Baia Borșa până în Ilba și Nistru sau Răzoare. Păcat, e o felie de istorie. Nici până azi nu există o galerie de mină amenajată pentru vizitare, ținând cont de importanța mineritului. Și tot aici am aminti râurile Săsar și Cavnic pe care odinioară erau șteampuri și oameni aliniați la căutatul de aur (Râul Domanelor – Rivulus Dominarum, nu?). La fel, lacurile sărate din Ocna Șugatag, fostele exploatări în clopot ce hrăneau cu sare o bună parte din Europa. Și ele părăsite sau făcute ștranduri. Dar înainte de a trece Gutâiul, am mai aminti starea în care se află legendarele râuri Iza, Vișeu, Ruscova, pline de gunoaie. Sau uitarea “aeroportului” de deasupra Onceștiului, utilitar, dar ce merita conservat.
Și trecem în sudul Gutâiului. Primul lucru care sare în ochi este lipsa de interes pentru “castelele” grofilor maghiari din Maramureș. În Tisa, Țicău, Ardusat, Gârdani, Satulung, Pribilești, Mânău, sunt case de grofi din mari familii, nu chiar castele, dar lăsate în paragină. Singurul care mai este obiectiv turistic e cel al familiei Teleki, din Coltău. Din celelalte, unele sunt ruine, altele dispărute, demontate de săteni cărămidă cu cărămidă. Am mai avea de constatat că nu dăm doi bani pe satele minuscule sau cătunele cu sub 100 de locuitori din Maramureș, fie ele în zona ucraineană, în munți, pe culmea Prelucilor sau ascunse aiurea. Americanii au făcut muzee vii din orașele fantomă, italienii vând case la un euro în satele depopulate. Doar zicem… 
În schimb, foarte populate sunt comunitățile de romi în expansiune explozivă, ce cresc, cresc, nu se mai opresc. Și ele ascunse. Deși nu toate sunt dezastruoase… în Ardusat, Țicău, Calea Mireșului, ele nu arată precum Craica băimăreană sau Ponorâta… Și am mai aminti imense pășuni goale, fără viață, evident nu vorbim de mijlocul iernii, ci în general. Și vorbim, de asemenea, de foste stațiuni gen Cărbunar, Coștiui, făcute uitate. Cât despre omisiunile oarecum intenționate ale istoriei, comuna Bogdan Vodă a dat doi voievozi care au avut un impact uriaș asupra istoriei României, ori acolo e una bucată statuie în centru, atât. Așa cum avem „doi stâlpi”, să ne iertați simplitatea, după invaziile tătărăști din 1241, 1285, 1334, 1351, 1717. Nu avem în Maramureș nimic palpabil după cei doi mari regi ardeleni ai Ungariei, Matei Corvin și Iancu de Hunedoara. Deși primul avusese cică gardă regală de moroșeni, iar celălalt, tatăl său, ar fi finanțat construirea bisericii băimărene din care a rămas… Turnul Ștefan!
Și lista noastră continuă și chiar se încheie cu nedumeriri referitoare la locuri și momente istorice ascunse sub preș deși ea poate continua. De exemplu, cu locul real al uciderii haiducului Pintea, la asediul asupra cetății Baia Mare. Cu locurile unde au fost execuții în masă de evrei, gen Fântâna Stanchii-munții Maramureșului. Cu ceva, orice, de la revolta maramureșenilor odată cu încercarea prefectului Ivan Odoviciuc de alipire a Maramureșului la Ucraina-URSS. Mai nimic avem și de la minele-lagărele de muncă Nistru, Ilba, Cavnic din anii 50. Pe 6 ianuarie 1950, Marea Adunare Națională hotăra înființarea lagărelor de muncă forțată în România, cu data de 14 ianuarie. Printre ele, canalul Dunăre -Marea Neagră, Bărăgan, Delta, Balta Brăilei, minele Brad, Baia Sprie, Cavnic etc.
Oare dacă toate aceste locuri ar fi corect marcate, bine localizate, cu un scurt istoric, cu un panou sau cu o povestioară video, cât de frumos și de realist și de corect ar fi un tur istoric al Maramureșului? Așa-i că, la final, un tânăr elev ar înțelege mai mult din esența Maramureșului? Mai mult decât, să zicem, o excursie la Iulius Mall în Cluj?
