După cum vă spuneam la cumpăna dintre ani, mi-am repetat ritualul de a vorbi cu prietenii despre lumea în care trăim. Mi-a rămas reper dialogul cu distinsul scriitor Eugen Uricaru, care mi-a povestit despre vizita recentă a spiritului domnului Caragiale. Îmi spune prietenul Eugen că dacă admitem că Dumnezeu a creat lumea, atunci vom fi de acord că Ion Luca Caragiale a creat România politică. Anul care a trecut, dar și cel care a început scot la iveală viscole politice, pe care le socoteam că se potrivesc doar pentru alții. Geniul lui Caragiale nu a dat greș. Opera dramatică a lui s-a jucat, și spectacolul continuă, cu mare acuratețe, de către clasa politică actuală, având interpreți cel mai adesea ridicoli, personaje reale, perindate pe la televiziunile țării.
Reiau în formă proprie scenariul prietenului Eugen, deoarece mi se pare inspirat, o materie primă pentru umor, dar și pentru scene dramatice. Acest an a început cu D’ale Carnavalului, adică cu pregătirea alegerilor prezidențiale, când actori din birourile puterii politice dau cu oiștea în gard. Cu risipă de ordine și dezordine democratică. Cu actori politici numiți într-o Noapte furtunoasă. Cu rezultate care au pus pe jar pe mulți participanți la aventura electorală. Așa a apărut O scrisoare pierdută. Cine a găsit-o a dus-o la Curtea Constituțională, unde onorabilii magistrați au luat-o în seamă. Au apărut și reprezentanți ai vocilor libere. De la jurnaliști cu vocație telepatică, la înțelepți cotidieni care își caută viitorul în horoscop, clamând că ei dețin adevărul.
De după colțul realității și-a făcut apariția și Conu Leonida. Față cu reacțiunea. Și ce reacțiune! Una cu diavoli, mai ceva ca într-o scenă din dramaturgia Maestrului. S-a strecurat pe sub ușă o hârtie ciudată, în care rușii erau descriși ca niște cetățeni dubioși. Dar nimic concret, ca un abur de sub stele. Cartea Republicii este citită de mai multe persoane avizate. Dar au pus-o pe portative diferite. Curat murdar, mon cher! Prietenul meu Eugen spune că e doar o coincidență, ori o analogie forțată. Se perindă pe fundal situații comice, uneori tragice. Mița Baston se dă republicană, Trahanache este ba naiv, ba viclean, încât păcălește pe cine poate. Agamiță Dandanache se dă convingător, având în mânecă scrisoarea liberală. Maestrul Cațavencu vine cu dubluri în scenele reale.
Vorba domnului Caragiale: hărmălaie mare, mare hărmălaie! Din păcate, ori din fericire, eu nu savurez spectacolul cotidian, ci îl privesc cu multă îngrijorare. Societatea românească este serios divizată. Da, se aplică dictonul latin divide et impera! Fiecare parte implicată în vrajba politică se prezintă în fața noastră înfășurată în calități. Ce să faci cu acești oameni politici care trag focul la oala lor? Te cuprinde deruta și spaima de ce se va întâmpla! Cu o societate în care a pătruns frica și neîncrederea! Frica de instituții, de război, de fantomele istoriei, frica de dosare…
Da, Eugen, frica și neîncrederea diminuează libertatea și democrația. Vin zile încurcate peste România. Pofta de putere recurge la metode ciudate. Ultima piesă ar fi Năpasta. Cam asta ar fi vizita domnului Caragiale în vremurile noastre, cum am priceput-o eu. Am ajuns la părerea că pseudonimul poporului român, din când în când, este chiar opera lui Conu Iancu. Care spunea că societatea noastră se aseamănă cu un ciudat teatru.
P.S. Despre prezența Cetățeanului turmentat în vâltoarea noastră electorală, cu alt prilej. El se ridică sus și ia proporțiile unui tip abstract. El este când îmbrățișat, când îmbrâncit, când curtenit, când batjocorit, huiduit apoi aplaudat.
