Cum ar trebui să fie un editorial care să transpună realitatea acestor zile? Nici măcar eu nu mai știu. Am avut turul I al prezidențialelor, am văzut boții și trolii prin virtual, am renumărat voturile, am declanșat turul doi, am adresat contestații la Curtea Constituțională, am invocat Constituția și siguranța națională, am auzit despre atacuri statale și nonstatale și din nou, în premieră, Curtea Constituțională a anulat alegerile. Punct și de la capăt, într-o nebuloasă totală. Iar până s-a întrunit BEC, românii din afara României au votat. Și toate în numele democrației. Sfâșiată și rănită și înțeleasă în funcție de interese.
Am trăit o perioadă extrem de agitată. Și am auzit atâtea știri, care te fac să te întrebi unde e adevăr și unde e manipulare și conspirație. Am simțit prezența, pe față, a Răsăritului în treburile electorale ale României, am auzit atâtea elucubrații, am întors istoria spre filele ei mai întunecate, am văzut, la televiziuni, mai multe Românii, au apărut atâția analiști și cunoscători de războaie hibride, încât te întrebi ce mai înțelege omul de rând. Că el știe că prețurile sunt mari, energia și gazul sunt scumpe, sărăcia sporește…
Ne-am întors, fără să ne dăm seama, în veacul trecut, stropit de cenușa istoriei. Iar instituțiile statului au reacționat cu întârziere și nici nu știm ce au găsit ca să anuleze alegerile. Parcă am trăit momentele de la 1859, când se confruntau unioniștii cu conservatorii. Dar îl aveau pe Kogălniceanu! Acum, combatanți sunt forțele democrate și suveraniștii. Și lipsește Moș Ion Roată.
Suveranismul este un curent mai nou, care umblă prin Europa și se zice că ar fi fost adus tot de un vânt răsăritean. Deși este la modă și în țara cu cea mai puternică democrație, iar în viziunea unor comentatori, suveranismul ar fi antiamerican. La noi, suveranismul a fracturat serios relațiile dintre români, dintre ei și instituțiile statului, dintre instituții, astfel că nu mai vezi bobul curat de neghină. Eu, în naivitatea mea, vedeam democrația ca pe un dialog civilizat între partide și politicieni, iar statul ca un garant al libertății, drepturilor și siguranței.
Așa ar trebui să fie, dacă aplicăm atracția contrariilor, despre care am învățat la școală. Care are culori specifice în orchestra politică actuală. Peisajul electoral în care ne-am dus zilele și nopțile ne-a oferit, însă, cărări cu locuri și lucruri pe care nu le mai credeam posibile după 35 de ani de sacrificii, cu speranța de mai bine. Au lipsit și lipsesc argumente care să-i convingă pe alegători. Mulți spun că alianța politică dintre pesediști și liberali, de dragul guvernării și puterii, invocând stabilitatea, i-a costat și pe ei, dar mai ales pe noi. Cine va suporta costurile unor alegeri anulate și costurile care zdruncină serios încrederea în instituțiile statului?
Avem în Parlament 7 partide, iar mai mult de o treime este cotată ca extremistă. Și procente mici ale celor două partide mari. Le-a pedepsit electoratul sau ele și-au dat cu dreptul în stângul? Avântul suveraniștilor și fragila majoritate proeuropeană deja conturează cam cum vor fi dezbaterile din Parlament. Și acolo este decizia pentru Țară și români. Acum, pe final de editorial, cu alegeri anulate, cu un Parlament și un președinte care în curând își încheie mandatele, nici nu mai poți fi sigur de majorități și de concordie. Am văzut asta în campania care s-a dus pe apa sâmbetei. Urmărind fluxul de știri ai sentimentul derutei, la o intersecție în care trebuie să optezi pentru democrație! Suntem într-un decembrie care ne aduce aminte de entuziasm și de speranță. Ce a mai rămas din ele, vom vedea. Am avut trei rânduri de alegeri, dintre care una a fost anulată. Iar România rămâne un subiect geopolitic între Apus și Răsărit. Și Constituția spune că „Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării.” Așa să fie!
