– Urmare din nr. 10502/9 noiembrie 2024 –
După ce a absolvit Seminarul Teologic Ortodox de la Cluj-Napoca, părintele Gheorghe Codrea a urmat cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă din București și ulterior a fost hirotonit preot, la început pe seama parohiei din Vișeu de Sus. Așa că, în timp avea să îl cunoască mult mai bine pe fostul stareț al Rohiei, devenit între timp episcop-vicar la Cluj și din 1990, revenind în ținutul Maramureșului, ca și chiriarh al acestui spațiu binecuvântat de Dumnezeu. În toți acești ani, preotul Gheorghe Codrea avea să înțeleagă și mai profund cine era părintele Justinian, indiferent de statutul pe care îl ocupa, acela de stareț, episcop-vicar la Cluj sau episcop la Maramureș.
„Era o prezență familiară, cu un zâmbet, cu o dragoste părintească, te primea, te sfătuia, indiferent de statutul social. Era o bunătate de om. Te apropia, te sfătuia. Mai târziu, după ce a ajuns episcop la Cluj, apoi aici în Maramureș, mi-am dat seama câtă înțelepciune are și cum lucrează cu omul, indiferent de statutul social. Știa să se comporte cu omul intelectual, să vorbească cu omul intelectual, la fel cum știa să vorbească și cu omul simplu și să îi transmită ceea ce spunea, avea prieteni poeți, scriitori, medici. Era prieten apropiat cu un medic din Târgu Lăpuș, doctorul Bud, un chirurg care era un credincios aparte”, a punctat preotul Gheorghe Codrea.
Lângă arhiepiscopul Justinian Chira, clericul simțea că se înalță duhovnicește. Păstra în inimă amintirea despre momentul în care familia sa trăise deplin puterea rugăciunii starețului de la Rohia. Acum când era la rândul său slujitor al lui Hristos, părintele Gheorghe Codrea își întărise și mai mult convingerea despre darul rugăciunii pe care îl avea arhiepiscopul Justinian Chira. De altfel, vestea despre cum episcopul Justinian știa să vorbească cu Dumnezeu se răspândise și în rândul mirenilor, la fel cum renumele său făcuse înjonjurul țării.
„Când mergeam în pelerinaje, ne întrebau: a, voi sunteți de la ÎPS Justinian? Așa de cunoscut și iubit era. Vă dați seama că e plecat la Domnul de 8 ani și e atât de viu și de prezent, semn că ne veghează și ne e mijlocitor de acolo din cer. Într-o discuție purtată cu ÎPS Justinian îmi povestea: dragul meu, să știi că eu mă rog pentru toți, nu numai pentru ortodocși, pentru toate cultele. Nu îmi pun capul pe pernă până nu mă rog și până nu îi cuprind în rugăciune pe toți cei din casele din Baia Mare, din Cluj, îi pomenesc în rugăciune și apoi îmi așez capul spre odihnă. Avea darul rugăciunii. Simțeai ceva ce numai lângă oamenii buni poți simți. Te înălța sufletește prin privire, prin felul de a fi, prin faptul că te înțelegea atunci când îi spuneai of-ul, simțeai că îți prelua necazul și parcă îl ducea la cer. Știam de părintele Justinian că e pururea rugător, îl rugam să mă aibă și pe mine în vedere, aveam încredințarea că rugăciunea Înaltpreasfințitului Justinian e ascultată și că mijlocește pentru toți preoții. În momentul în care Maramureșul era lovit de ploaie, de vremea grea, credincioșii spuneau: lasă, că se roagă ÎPS Justinian și lucrurile se vor așeza. Frumoasă credința aceasta a maramureșenilor. Noi, maramureșenii, ne asemănăm cu muntele. Greu ne pot înțelege cei care nu sunt din Maramureș. Am primit din asprimea muntelui, dar suntem buni ca fagurele de miere. Doar că suntem voievozi în atitudine. Vedeți că s-a și păstrat în Maramureș: am fost ș-om fi”, a punctat preotul Gheorghe Codrea.
Părintele Gheorghe Codrea a avut ocazia în repetate rânduri să slujească împreună cu Preasfințitul Justinian. Își amintește că episcopul obișnuia ca la finalul slujbei să ofere credincioșilor, iconițe, dar le dăruia din plin și binecuvântarea sa, înconjurându-i pe toți cu multă dragoste.
„Am slujit împreună de multe ori. Slujirea lui era liniștită, apropiată, era înălțător, te simțeai după Sfânta Liturghie împlinit. Simțeai cerul pe pământ. Era cu mare seriozitate în cele sfinte, lucrurile trebuiau să fie făcute cu rânduială. Noi și spunem în ortodoxie că nu există o predestinație a lucrurilor, ci o rânduială a lui Dumnezeu. Îl respectai pentru că îți impunea respect prin prezență, prin felul de a te privi. Când îi vedeai ochii pătrunzători și blânzi te făcea să îl iubești, să îl respecți. Era o bunătate de om. Te apropia, te sfătuia. Îmi amintesc că odată a venit cu vreo mie de iconițe. Erau prezenți poate peste 2.000 de credincioși. La un moment dat s-au terminat iconițele, dar credincioșii au mers pe rând la el să ia binecuvântare, să îi sărute mâna. Doar pentru atât. Simțeai dragostea ierarhului față de turma pe care o iubește. Vedeai că trăiește prin turma pe care o păstorește. Lucrul acesta mi-a pus amprentă pe inimă. Înaltpreasfințitul Justinian ne-a făcut mari și pe noi. Oamenii mari îi fac mari și pe cei de lângă ei, prin felul lor de a trăi. În cazul ÎPS Justinian nu scaunul i-a dat o mărire, el a dat nume scaunului.”
(va urma)
