– Urmare din nr. 10478/12 octombrie 2024 –
Arhiepiscopul Justinian Chira se pregătea într-un mod aparte și pentru momentul hirotonirii preoților, conștientizând că așa cum spunea Sfântul Grigorie de Nazianz, „trebuie să fiu eu mai întâi curat și apoi să curăț pe alții. Să fiu eu înțelept ca să înțelepțesc pe alții. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alții. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alții. Să fiu eu sfânt, ca să sfințesc pe alții.” Totodată, obișnuia să stea de vorbă cu cei pe care îi hirotonea, după săvârșirea acestei taine.
“Așa se pregătea și pentru hirotonii. Nu numai pregătirea aceasta prin post negru și slujbă, dar după hirotonii întotdeauna își găsea timp și stătea de vorbă cu fiecare candidat între patru ochi. Nu numai o dată, ci de mai multe ori stătea de vorbă în acea perioadă când trebuie să facă așa zisa practică liturgică, adică să se obișnuiască cu slujbele. Îi chema la dânsul și stătea de vorbă cu fiecare candidat în parte. Cu toți stătea de vorbă de mai multe ori. Nu știu ce le spunea, pentru că era numai între dânsul și candidat discuția. Dar stătea de vorbă cu ei așa cum stătea de vorbă și cu elevii seminariști. Îi trata ca pe niște oameni mari. Și în asta consta secretul succesului dânsului. În întâlnirile cu copiii, cu elevii, cu tinerii, îi trata ca pe niște oameni mari. Stătea de vorbă cu ei, mergea la seminar, după-masa după cursuri când aveau meditații, așa zise pregătiri pentru cursuri, stătea de vorbă cu ei, ieșea la plimbare prin curte și îndrăzneau după aceea să îl abordeze, îi asculta, le răspundea, dialogul acesta l-a practicat foarte mult. Și sigur după cum îl știm prea bine, ultrageneros cum a fost o viață întreagă, cumpăra de la magazin câteva zeci de Liturghiere sau Molitfelnice și dădea fiecăruia cu dedicație în ziua hirotoniei, un Liturghier, Molitfelnic, sau o Cruce, un epitrahil, obiecte liturgice de care se va folosi după hirotonie”, a adăugat părintele Iustin Tira.
Lângă episcopul-vicar de la Cluj, părintele Iustin Tira a petrecut cei mai frumoși ani din viață. Apoi, când părintele Justinian a fost chemat la Maramureș pentru a fi episcopul acestui ținut, colaboratorii de la Cluj au rămas cu un gol în suflet. Au sperat că, plecarea părintelui lor duhovnicesc în ținutul voievodal al Maramureșului va fi temporară, iar Preasfințitul Justinian se va întoarce în Mitropolia Clujului, dar Dumnezeu a avut alte planuri cu slujitorul său. În 1990, părintele Justinian revenea în județul natal unde avea de continuat misiunea ce îi fusese încredințată de Dumnezeu, aceea de păstor de suflete.
„Și pentru mine și ceilalți preoți și credincioși a fost foarte trist când a plecat în Maramureș. Am gândit că va fi o perioadă scurtă de timp, mă gândeam că va reveni la Cluj. Nu a fost deloc așa, golul s-a simțit mult timp în urma plecării sale. După ce a venit mitropolitul Bartolomeu, lucrurile s-au așezat oarecum în făgașul de dinainte. Dar dorul de Justinian era foarte des întâlnit. Cum este și azi și va fi încă mult timp”, a continuat părintele Iustin Tira.
Deși exista o distanță, fizic vorbind, între episcopul Justinian și nepotul său, părintele Iustin Tira a simțit mereu aceeași apropiere duhovnicească față de cel care îl crescuse pentru o viață pusă în slujba lui Hristos și a semenilor. A continuat să își deschidă inima în fața episcopului Justinian și în timpul cât acesta s-a aflat în fruntea Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului.
„Pornind de la această realitatea toată viața cât a trăit l-am căutat chiar dacă a plecat în Baia Mare. Fie mergeam eu, sau când mergea la ședințele Sfântului Sinod se oprea pe la noi. Relația a continuat până în ultima clipă. De multe ori i-am cerut părerea chiar și în probleme cotidiene. I-am cerut sfatul și ajutorul, dar nu material. I-am solicitat rugăciunea, fie direct, fie și prin telefon. Era foarte important întotdeauna ce îmi spunea dânsul. Faptul că venea și se pecetluia din partea dânsului ceea ce gândeam eu, era certitudinea că e bine și acea cale am urmat-o. Nu am greșit niciodată când am ascultat. Te simțea mai ales când te duceai cu inima apăsată de ceva, te simțea și te prelua, te conducea în zona în care aveai nevoie să te conducă fără să zici. Nu numai eu am fost în astfel de stări. Știu și de la alții”, a rememorat părintele Iustin Tira.
(va urma)
