Atunci când mă gândesc la toate locurile memorabile vizitate, în cap de listă se află Deseștiul – imaginat de fiecare dată pe un covor inedit de iarbă verde, cu pomi roditori și ascultători, de parcă toți ar fi auzit poveștile fără egal ale oamenilor care au trecut pe acolo, fiecare dintre ei sfințind din ce în ce mai mult locașul veșnic primitor al Maramureșului istoric.
Imaginea cel mai bine conturată din mintea mea, legată cu o ață nesfârșită de suflet pentru suflete, este cea de pe Ulița Bisericii, unde imediat după casa lui Dumnezeu, care stă la locul ei de veghe, așteptând oamenii evlavioși să se roage într-însa și să mulțumească lui 
Dumnezeu pentru toate cele pământești, se află casa familiei Pârja – un popas de nădejde pentru cei cu sufletul încărcat de relele lumești, trecând granița în curtea pururi primitoare, îmbătătoare cu mirosul ei de iarbă verde, te face să te simți la fel ca acasă! Am mai spus, și voi mai repeta până la finalul vieții, că acolo se găsește liniștea sufletească. Poate pentru localizarea ei, sau datorită gazdelor sale, dar bucurie mai mare rar se mai găsește…aici e cheia, la origini, în simplitatea lucrurilor, în locul unde se simte miros de gogoși, mere coapte și pagini de carte. Unde cuvântul prinde viață și pătrunde în sufletul omului, unde poveștile domnului Pârja se împletesc cu natura înconjurătoare și cu peisajul pitoresc al locului, unde doamna Pârja ne primește mereu cu zâmbetul pe buze, emanând o energie unică de fiecare dată. Mama Doca ne privește din locul de cinste al casei, dând de fiecare dată “bună ziua!” pentru a ne da binecuvântarea ei.
La Desești s-au adunat de-a lungul timpului oameni de seamă din toate colțurile țării și de peste hotare, inclusiv marele poet Nichita Stănescu, căruia îi este rezervat și astăzi un loc important în nucleul satului și în inimile noastre, având onoarea de a privi în ochi oameni care l-au privit pe dragul nostru poet, care ne-a lăsat să ne descurcăm singuri într-o zi înfrigurată de 13, dar nu a dus odată cu el și farmecul cuvântului și al poeziei. El ne privește de undeva de sus, la fiecare manifestare de suflet și cuvânt, încuviințând faptul că mai sunt oameni de valoare în acest colț de rai al lumii. Eu am avut onoarea de a recita poezie pe covorul de iarbă, în dreapta mea aflându-se, ca un părinte iubitor, Gheorghe Pârja, iar de pe prispa casei, cu duioșie în chip, Viorica Pârja, parcă încuviințând din priviri fiecare cuvânt rostit de mine. De aceea mă voi întoarce, cu fiecare ocazie, la satul de datină, împodobit de oameni frumoși și locuri unice! Sufletul meu nu-l uită, căci s-a adâncit într-însul dorul de Desești!
Camelia NISTOR,
Cenaclul “Voci eminesciene”, Baia Mare
