De la început spun că nu sunt foarte agitat că lumea asta confuză, cu multă mediocritate culturală până la nivel înalt, cu influențe globaliste, va putea șterge Limba Română din destinul nostru. Nici vorbă, când dispare limba, se prăbușește poporul și tot ce ține de coroana lui istorică. Dar mutilarea ei este o dovadă cotidiană. Pe lângă împrejurările dure de care are parte Limba Română, mai este și ațipirea, parcă voită, a celor cu răspundere în continuarea suplă a Limbii ce-o vorbim. În primul rând, școala. Că alterarea Limbii Române se face într-o liniște vicleană, pe furiș, ca un fel de normal al timpului nostru, cu multe încercări pentru destinul ei.
Da, sănătatea Limbii Române este pusă la grele încercări. Eu am scris despre toate acestea ca un lucrător vechi pe tărâmul ei. Nu știu câtă folosință au părerile mele, dar eu le spun, că fac parte din credința mea. Cu o vreme în urmă, într-un poem mai patetic, rugam orânduirea să pună Limba Română prima în catalog. Nu a fost să fie! Am tresărit că soarta Limbii Române este o preocupare și într-o comunitate românească din New York. Prin vocea autorizată a teologului, poetului, eseistului, profesorului universitar, preotului THEODOR DAMIAN, întemeietorul celebrei reviste Lumină Lină, am auzit cum arată grija pentru Limba Română. Cum i-am trecut în două rânduri pragul casei și am intrat în biserica unde slujește, depun mărturie că acest român din New York este o valoroasă ambasadă a culturii și credinței noastre ortodoxe. Cărturarul și teologul Theodor Damian este autorul unor cărți de poezie și teologie de mare valoare.
În numele prieteniei care ne leagă, mi le trimite cu regula unui ceasornic. În ultimul număr al revistei amintite, poetul Damian scrie un poem de luat în seamă. Titlul: „Săraca limbă română”. Îi dau curs într-o formulă epică pentru o mai apropiată pricepere. Iată textul: „Am început să scriem cu cuvinte englezești, cum cel ce a coborât din avion a închiriat un avion, a închiriat o mașină și în satul lui îi explică mamei cum l-a crescut și cum trebuie în politică, și în lume, să crești. Moda cu franțuzismele s-a dus, furculision, lingurision o năstrușnică amintire, așa cum și romglezul nostru va avea o caricatură în manualul din clasa a V-a de citire. Da, vor spune unii, franțuzismul este o rea adaptare a cuvântului, de aceea este mai bine să eliminăm vocalele din fiecare cuvânt și să învățăm să vorbim șuierând consoanele în vânt.
Alții spun că nu contează adaptarea sau neadaptarea. Încă mai avem în dicționare cuvinte, mai avem strămoși. Un Eminescu și alte izvoare cu ape curate și sfinte. Oare nu mai avem vorbe? Da, dar snobul trebuie să se arate savant și tuns după moda lui Kim Jong-un, cât se poate de important, împrumutând cuvintele din limbile călătoare. Lasă că vine curând și chineza și vom vedea cum e cu adaptarea, cum punem împreună teza cu antiteza. Săraca limbă română! Ca și neamul asuprit de migratori și imperii, de tot felul de străine ideologii ale mereu altor cotropitori. Săraca limbă română!, cu intelectuali și neintelectuali, care în aceeași apă se scaldă, bătându-și joc de Ștefan cel Mare, de Neagoe Basarab și de măicuța cu brâul de lână. Săraca națiune română, care prin limbă, subtil și mișel, își pierde ființa în aburul altei limbi ce-i devine stăpână. Săraca limbă română, închinând steagul în fața străinelor neamuri, a limbilor Babilonului, îngenunchind în fața lui deadline și job pentru că ea nu mai știe cum se face conjugarea prepoziției snob!”
Așa se vede starea Limbii Române din marea metropolă americană, unde în cartierul Queens viețuiește și gândește o comunitate românească, cu biserică și cenaclu literar, cu rânduieli care gravitează în spirit românesc. Din această atmosferă s-a născut acest text al părintelui și poetului Theodor Damian. Este o constatare, dar și un strigăt, venite din partea unui român care pricepe cu luciditate amenințările care pândesc limba vechilor cazanii, care o vorbesc și o cântă pe la vatra lor țăranii. Aceste personaje istorice care au apărat Limba Română în fața vitregiilor vremii. Cum bine observă și autorul nostru, cel zidit în limba neamului său. Fenomenul nu ne poate lăsa indiferenți, dar nici spaime mari să nu ne cuprindă.
Limba Română este vie și oricât de lovită ar fi nu trebuie să ne temem. A trecut peste ea proletcultismul, cenzura cu alungarea cuvintelor, dar a venit generația lui Nichita Stănescu și a vindecat rănile. Și filologi cu știință de carte. Recent, președintele Academiei Române ne-a spus că Limba Română are propriile mijloace de apărare. Dar trebuie ajutată prin sporirea orelor de română din școli, nu prin reducerea lor. Ba ar fi nevoie de studiul limbii latine, istoriei, geografiei, materii care ne scot din ignoranță. Ascultați constatarea umanistului Antonio Bonfini: „românii au dăinuit pentru că și-au apărat mai mult limba decât viața”.
Așa putem înțelege mai bine de ce, chiar de la New York, a venit acest semnal de luat în seamă, întru apărarea Limbii Române.
